De la forme goale la forme pline şi înapoi

În al doilea rând, ele ar trebui descifrate şi în funcţie descoperirile din domeniul fizicii cuantice, a teoriei relativităţii şi, de ce nu, a realităţii virtuale şi a inteligentei artificiale create de om. În legende şi în basme găsim personaje şi întâmplări fabuloase, pe care ar trebui să vedem astăzi cu alţi ochi. În ele e depozitat nu doar trecutul ancestral, şi viitorul nostru.

În al treilea rând, ar trebui să le citim şi din punct de vedere al tehnicii literare. În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, o parte din realismul magic al lui Marquez din Veacul de singurătate îl vom putea descoperi în basme. Să ne gândim numai la personaje fabuloase cum ar fi Jose Aureliano Buendia, Melchiade, Ursula, ghicitoarea Pilar Ternera, Rebeca, Amaranta, Fernanda sau frumoasa Remedios cea care se înalţă la cer şi vom realiza că lumea lui Marquez din Macondo nu diferă prea mult de lumea basmelor fraţilor Grimm sau de lumea basmelor româneşti culese de Petre Ispirescu sau cele scrise de Creangă.

În acest sens, moartea lui Melchiade e revelatoare. Păstrându-şi mult timp vigoarea tinerească, Melchiade îmbătrâneşte brusc ajungând în stadiu de decrepitudine. Recitind scena, gândul te duce la basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. „La câteva luni după întoarcerea sa, Melchiade începu să îmbătrânească atât de repede şi într-un chip atât de neliniştitor, încât în curând fu privit ca unul dintre acei străbunici inutili care se foiesc ca nişte umbre prin odăi, târându-şi picioarele, amintindu-şi cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, şi de care nimeni nu-şi mai aminteşte până-n ziua când îi găseşti morţi în patul lor. La început, Jose Arcadio Buendia îl ajuta la lucrul său, entuziasmat de noutatea dagherotipului şi de prezicerile lui Nostradamus. Dar devenea din ce în ce mai greu de înţeles şi, încetul cu încetul, îl părăsise în singurătatea lui. Puţin câte puţin Melchiade îşi pierdu vederea şi auzul, părea că-şi confundă interlocutorii cu oamenii pe care-i cunoscuse în timpurile îndepărtate ale istoriei omenirii şi răspundea la întrebările care i se puneau într-un amestec confuz de limbi şi de dialecte.” În ciuda orbirii şi decrepitudinii sale, Melchiade se strecoară cu o abilitate inexplicabilă printre obiectele risipite prin laboratorul său „ca şi cum ar fi fost înzestrat cu un simţ al orientării bazat pe presimţiri nemijlocite.” Modul său de a percepe realitatea, ne aminteşte de fabulosul personaj Ochilă din Harap Alb, cel care răcnea ca un smintit că „toate lucrurile i se par străvezii ca apa cea limpede” şi aceasta fiindcă el vede „ceea ce nu ar dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea”.

Desigur, între basmul lui Creangă şi romanul lui Marquez nu sunt prea multe legături, există însă similitudini de natură literară. Nu cred că Marquez auzise de Creangă. El era conectat la alţi autori. Dar autorii mari, şi Creangă este unul dintre ei, se întâlnesc între ei fără să se cunoască. Ideile şi imaginile pe care le propulsează trec peste orice graniţe. Şi în Harap Alb, şi în Un veac de singurătate realitatea şi imaginaţia fac casă bună împreună. Basmele lui Creangă sunt adevărate bijuterii literare. Capra cu trei iezi şi Punguţa cu doi bani sunt adevărate capodopere. Lumea lor e la fel de colorată ca şi în romanele lui Marquez sau ale altor reprezentanţi ai realismului magic de pe mapamond. Inutil să mai amintim că ele au multe puncte comune cu Boccaccio, Gogol şi Rabelais. Tot în basme îl vom descoperi şi Borges. Căci ce altceva sunt povestirile lui Borges decât nişte basme în care predomină abstracţiunile şi imaginile geometrice de tip cubist. Chiar şi descrierea fabuloasă a Bibliotecii sale parcă face parte dintr-un basm de natură postmodernă. Şi dacă tot am amintit de Harap Alb şi am făcut o paralele cu Marquez, putem să facem una şi cu scrierile lui Borges. Să ne gândim numai la Funes, omul care ţine minte tot şi-l vom vedea în faţă pe acelaşi Ochilă din Harap Alb. Funes este înzestrat nu numai cu o vedere, ci şi cu o memorie monstruoasă. Iată cum îl prezintă Borges: „Dintr-o privire, noi percepem trei pahare pe masă, Funes, toate mlădiţele, ciorchinii şi boabele de pe un butuc de viţă. Cunoştea formele norilor astrali din zorii zilei de 30 aprilie 1882 şi putea să le compună în amintiri cu filigranul unei cărţi tipărite pe hârtie spaniolă pe care o văzuse o singură dată şi cu crestele de spumă pe care o vâslă le-a ridicat pe Rio Negro în ajunul bătăliei de la Quebracho.” Aceste amintiri, precizează Borges nu erau simple, ci ele erau însoţite de senzaţii musculare şi termice, dar şi de sunete pe care Fuentes le auzise în acel moment. Posedând o memorie cu adevărat fabuloasă, Funes anticipează acel Internet al tuturor lucrurilor din univers care visează să-l realizeze cercetătorii din domeniul- IT. La el nu numai văzul, ci şi auzul alimentează memoria clipelor trecute păstrându-le aproape intacte în prezent. Memoria lui Funes e monstruoasă. Ea pare să nu-i folosească prea mult personajului lui Borges, decât să-i prelungească şi mai mult chinurile pe patul său de paralitic. De aceea, am putea spune că prezentul lui e infinit pe care moartea, totuşi, îl va putea distruge într-o clipită.

Fabuloasele personaje din Harap Alb, dar şi din alte poveşti scrise de Creangă au legătură nu numai cu romanele şi povestirile realist-magice ale lui Marquez sau cu povestirile criptice ale lui Borges, ci şi cu proza suprarealist-absurdă a lui Urmuz. În fond, dacă stăm să ne gândim mai bine, Creangă e mai apropiat de autorul Pâlniei lui Stamate, nu numai prin modul de frazare, ci şi prin absurditatea personajelor şi a situaţiilor închipuite, decât Caragiale, ale cărui scrieri pare mult mai apropiat de Paginile bizare ale lui Urmuz. Iată, de pildă, cum îl descrie Ion Creangă pe Flămânzilă: „Mai merge el (Harap Alb, n.n.) cat merge şi, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se perpelea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cat îi lua gura, ca moare de frig. Şi-apoi, afara de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma. Nu era chip sa te apropii de dansul, ca aşa tremura de tare, de parca-l zghihuia dracul. Şi dac-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost?” Descrierea această făcută în anul 1877, când a apărut povestea Harap Alb, e la fel de spectaculoasă ca şi cea a lui Algazy operată de Urmuz la început de secol. Intervalul de timp ce desparte apariţia povestirilor lui Creangă de Paginile bizare ale lui Urmuz nu e prea lung, dar foarte agitat, şi fructuos din punct de vedere al evoluţiei literare. Atunci au avut loc cele mai spectaculoase schimbări atât în domeniul psihologiei, al sociologiei, dar şi în cel al artelor. În ciuda tuturor schimbărilor, există, totuşi, semnele unei continuităţi literare. Din acest punct de vedere, îl putea vedea pe Creangă, ca de altfel şi Rabelais în literatura universală – există între cei doi mari afinităţi – ca un deschizător de drumuri al epocii absurdului românesc.  În viziunea lui Urmuz, Algazy apare ca un „bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă, frumos aşezată pe un grătar înşurupat sub bărbie şi împrejmuit cu sârmă ghimpată… Cea mai mare plăcere a lui Algazy – în afară de obişnuitele-i ocupaţii la prăvălie – este să se înhame de bunăvoie la o roabă şi urmat cam la doi metri de coasociatul său Grummer – să alerge, în goana mare, prin praf şi arşiţa soarelui, străbătând comunele rurale, în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de untdelemn găurite şi în special arşice, pe cari apoi le mănâncă împreună, după miezul nopţii, în tăcerea cea mai sinistră…”

Şi Algazy, şi Grumer, dar şi Stamate, şi Ismail, şi Turnavitu, şi Emil Gayak” şi Fusch, şi Cotaldi, par să continue, într-o variantă dadaist-cubistă, seria personajelor fabuloase ale humuleşteanului Creangă. Li s-a schimbat un doar doza de absurd şi s-a scos partea lor de umanitate. Căci, spre deosebire de Urmuz, Ion Creangă, în ciuda fabulaţiilor sale, continuă să fie uman în orice frază, în timp ce la Urmuz fraza e mecanism ce se mişcă, se compune şi se descompune după legile propriului hazard, devenind un fel de perpetuum mobile al unui eu golit de orice impuls existenţial. Dezumanizarea personajelor lui Urmuz atinge cota absolută. La Ion Creangă se întâmplă pe dos. Doza de fabulaţie, de caricatură şi de absurd, sporesc umanitatea creaţiilor sale. Desigur, am putea face o paralelă între proza lui Urmuz şi proza lui Caragiale. Îl putem considera şi el drept un precursor al absurdului. Amândoi sunt spirite reci. Lipsite de sentimente. Ambii prezintă o lume caricaturală. Îi desparte, desigur, doza de fabulaţie. Caragiale nu depăşeşte decât arareori limita realităţii. Pe când proza lui Urmuz evoluează dincolo de aceste limite. Acolo fabulaţia sa literar-trigonometrică se întâlneşte cu vulcanica imaginaţie a lui Creangă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist