Despre ascensiune

Un universitar agronom din urbe a cunoscut recent, spre uimirea multora, ascensiunea politică rapidă. Profesorul, pe numele său Maimusică Ciupeanu (à propos, cei care mi-au descris personajul, eu neavând încă onoarea să-l cunosc direct, nu au ratat ocazia să-mi aducă un reproş – luasem în băşcălie, au observat respectivii, într-un articol, numele altui erou din lumea academică, Maimuţom, dar iată că se putea şi mai rău: Maimusică, o stranie şi inexplicabilă combinaţie între maimuţă şi pisică!), se specializase în domeniul terenurilor agricole montane, zonă de expertiză închisă, ce nu-l putea face, se înţelege, prea popular. Maimusică avea totuşi o particularitate, cum să-i spun, "neurologică" ori "nervoasă", care-i conferise notorietate măcar printre proprii studenţi şi colegi. La intervale de zece-douăzeci de secunde, omul se lovea singur, necontrolat, cu mâna dreaptă peste cap, speriindu-şi interlocutorii neavizaţi despre ticul în cauză şi tulburând sonor atmosfera cu zgomotele, cam macabre, de cutie craniană traumatizată, pe care le emitea. De unde provenea neobişnuitul şi, probabil, extrem de durerosul gest? Prietenii intimi ai domnului Ciupeanu credeau că irepresibilul impuls se născuse în interiorul unui episod teribil din copilăria bietului Maimusică. Pe la vârsta de trei ani, se povestea, viitorul universitar agronom dezvoltase plăcerea primejdioasă de a sări nebuneşte pe patul cu arcuri (al anilor şaptezeci). Părinţii nu reuşeau să-l dezveţe de nefericitul obicei, oricât de mult s-ar fi străduit. Dimpotrivă, luptându-se insistent să-l împingă spre alte jocuri, Maimusică revenea şi mai furibund la iubirea dintâi. Devenise maestru în salturi gigantice (până în tavan), pe care orice acrobat profesionist le-ar fi considerat remarcabile la un copil aşa de mic. Până într-o seară, când, pe fondul unei clipe de neatenţie a mamei, micul Ciupeanu pierdu, în aer, reperele "sus" şi "jos", aidoma piloţilor intraţi, fatalmente, în nebuloasa looping-ului catastrofal, şi ateriză, ca o torpilă, cu ţeasta înainte, în dunga elemenţilor caloriferului fabricat din fontă dură. Occipitalul lui Maimusică plesni scurt, precum un pepene răscopt în miez de vară, eliberând jeturi masive de sânge prin toată casa. Sărmana doamnă Ciupeanu – singură cu progenitura buclucaşă în acel moment – simţi că întregul univers se prăbuşeşte subit peste ea.

Găsi totuşi puterea să-l înfăşoare pe rănit într-o pătură şi, aşa cum era, în capot şi papuci, să alerge disperată la Spitalul de Pediatrie (aflat, din fericire, foarte aproape!). Tragedia abia începuse însă. La un oarecare interval după incident, sosi acasă şi tatăl lui Maimusică, domnul Ciupeanu, distins balerin la Filarmonica de Stat din oraş. Descoperi, îngrozit, uşa apartamentului descuiată, luminile aprinse, nimeni înăuntru şi, şocant, sânge pe pereţi şi pe jos. Sună disperat la uşile vecinilor, solicitând ajutor. Cu toţii se arătară oripilaţi: nu auziseră şi nu văzuseră nimic. Exsanguinat de spaimă, domnul Ciupeanu refuză să anunţe Miliţia, aşa cum recomandau colocatarii strânşi ca la circ, şi se duse, livid, în balcon (stăteau la etajul al patrulea). Fără soţie şi fără Maimusică, existenţa nu mai avea nici un sens. Se aruncă decis, cu gesturi elegante, de balerin apreciat, în gol. Neprevăzută a fost doar copertina cofetăriei de la parterul blocului, care, excelent întinsă, îl propulsă pe sinucigaş, la fel ca recamierul pe micul Ciupeanu, înapoi în slăvi, de unde ateriză, viu şi nevătămat, între crengile unui cireş din vecinătate. Fix atunci revenea de la spital doamna Ciupeanu cu micuţul în braţe. A-şi vedea şi soţul zburând prin aer se dovedi prea mult pentru trista femeie, care leşină instantaneu, scăpându-l pe Maimusică, pentru a doua oară, cu fruntea de bordura trotuarului. Din nou, sânge, groază şi nişte buni samariteni care înşfăcară băieţelul (înfăşurat deja în tifon ca un cosmonaut sovietic) şi fugiră cu el la camera de gardă a spitalului pediatric. Acolo, vai, acelaşi doctor de serviciu! Când îl văzu iarăşi plin de sânge pe copilul suturat şi bandajat mai devreme, chirurgul experimentă, la rândul lui, un colaps şi-şi scăpă micul pacient pe cimentul sălii de intervenţie, producându-i traumatisme craniene suplimentare. Astfel a dobândit Maimusică, pentru tot restul vieţii, bucuria de a se plesni peste creier de trei ori consecutiv. Vă întrebaţi, desigur, ce legătură are faptul cu menţionata ascensiune politică rapidă a insului? Păi, de câteva luni, profesorul a intrat în cel mai mare partid stângist din România. La o întâlnire a membrilor filialei locale cu lidera de la Bucureşti, Maimusică s-a articulat, brusc şi zgomotos, peste ţeastă chiar în toiul discursului înflăcărat ţinut de marea şefă. Derutată de sunete, sala a început să aplaude deodată furtunos.

Ca atare, în prezent, datorită loialităţii sale, la proxima remaniere, Ciupeanu e primul pe listă pentru postul de ministru al Agriculturii.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi