Despre inadecvare

După aproape 30 de ani de apartenenţă – fie ea şi chinuită, pe alocuri cu „chiuri” şi „vaiuri”, aşa cum se întâmplă şi în prezent, sub ochii noştri! – la spaţiul liberal euro-american, România continuă să fie măcinată, structural, de o stare de profundă inadecvare. Adică, foarte simplist spus, una credem că vrem şi alta vrea, cu adevărat, sufletul nostru „de adâncime” sau, mă rog, al celor mai multora dintre noi. Suntem eroi perfecţi de tragedie (neo)clasică, arătându-ne complet scindaţi între aspiraţiile noastre (pretinse) şi realităţile imediate (trăite de majoritatea populaţie moldo-vlahe). Precum personajele literaturii de odinioară, ne prăbuşim în prăpastia ce ni se cască mereu înainte, prăpastie creată pe decalajul dintre intenţiile înalte şi posibilităţile reale – extrem de mărunte – de care dispunem pentru îndeplinirea lor. Exemple găsim în tot ceea ce ne înconjoară, nu trebuie să fac eu o demonstraţie aplicată aici. Am rămas însă frapat, recent, de un episod de inadecvare, vai, atât de specific românesc, încât nu mă pot abţine de la comentarii. Am urmărit, în ziua de 7 decembrie 2017, emisiunea Jurnalul de seară a lui Cosmin Prelipcean, de pe canalul de televiziune Digi24. Invitatul a fost, ca de obicei, jurnalistul Cristian Tudor Popescu. Subiectul – invectivele aruncate de un personaj sinistru al actualului Parlament (care răspunde la apelativul de Şerban Nicolae) doamnei deputat (de Iaşi, din partea USR) Cosette Chichirău. Eram, bineînţeles, revoltat de ce se întâmplase cu o zi mai devreme în forul legislativ al ţării (în postura cuiva deja binişor matur, vă voi zice că până şi figurinele parlamentare exotice, de la debutul anilor nouăzeci, precum Văcaru ori Dumitraşcu, exponenţi, la rându-le, ai ceea ce numim actualmente „PSD”, se dovedeau mai digerabili decât toxinele „social-democrate” care au invadat acum Senatul şi Camera Deputaţilor!) şi am rămas să ascult atent poziţia critică a unui tip inteligent, numitul Cristian Tudor Popescu.

Ce să vezi însă? Domnul Popescu, invitat la analiză de Prelipcean, s-a pornit să-l stigmatizeze, legitim, pe Nicolae, oprindu-se apoi subit, copleşit de râs (deşi figura lui exprimă, mai tot timpul, crisparea feroce!), în momentul când a pronunţat numele doamnei agresate verbal de infamul senator: Cosette Chichirău. „Nu pot să nu zâmbesc (eufemism, întrucât zâmbetul avea dimensiunile unui rânjet mare cât ecranul televizorului, n.m.!)”, observă importantul editorialist, ”la rostirea numelui doamnei Chichirău”. Stupoare! „Comentatorul” a uitat de Nicolae şi a început o „analiză” total diferită. „Mă întreb ce o fi fost în capul părinţilor dumneaei”, sesizează el ghiduş, ”atunci când au adăugat numelui de familie Chichirău (articulat de CTP peiorativ, cu o ţuguiere grotescă a buzelor, n.m.!) prenumele Cosette?” Prelipcean (iată, ca să intru pe „lungimea” de undă a celor doi, voi preciza, şi eu, „inadecvat”: cu mutra lui de tocilar nedumerit că a luat nota 9 la Educaţie fizică), îi ţine isonul, rânjind, el însuşi, satisfăcut. „Parcă ar fi un nume (burlesc, desigur, n.m.!) din Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi (cartea lui Cornel Udrea, n.m.!)!” conchide CTP-ul, neuitând să mai includă o precizare „adecvată”: fiind din zona Moldovei, pe doamna Chichirău „ar fi trebuit să o cheme, poate, Safta”. Prelipcean se prăpădeşte, pe înfundate, de râs. Nemaipomenit de „simpatic”, să recunoaştem! Deja insultată grav în public de sumbrul Nicolae (apropo, pentru aşa ceva, într-o ţară normală, te alegi cel puţin cu o amendă penală pentru jignire, dacă nu chiar cu vreo câteva luni de „rezidenţă” într-un penitenciar!), doamna Chichirău s-a mai „bucurat” de o serie de ironii de la, aferim, „apărătorii” dumneaei mediatici! Ştiu ce ar răspunde împricinaţii, alături de susţinătorii lor (sunt convins, numeroşi!) la această acuzaţie. „Ironiile” lui CTP au fost benigne faţă de insultele lui Nicolae. Nu pot fi puse pe acelaşi plan. De acord, dar numai stilistic vorbind.

Din punct de vedere mentalitar, ele se află pe un palier identic. Pe „palierul” culturii noastre inadecvate, discriminatorii, brutale, încărcate încă, din păcate, de o monumentală mârlănie atavică. Mârlanul naţional, fie el şi îmbrăcat în frac şi ţinând, elegant, o cupă de şampanie între degete pe la recepţii sofisticate, în compania lumii civilizate, are, în permanenţă, nările dilatate, gândindu-se la iahnia de fasole cu parizer şi usturoi pe care o va hăpăi după eveniment. Deocamdată – o spun cu infinită tristeţe, parafrazându-l pe Camil Petrescu – din noi înşine nu putem ieşi. Încălţăm pantofii strălucitori de bal peste şosetele ferfeniţite şi murdare. Mirosul care trece rapid prin pielea fină a papucului ne va trăda, ultimativ, cumplita stare de inadecvare.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi