Despre încifrare

Am un coleg la Filozofie Orientală, Nucu Mortiflai, mare amator de cancanuri universitare. Ştie o mulţime de povestiri exotice din culisele comunităţii academice şi se arată mereu nerăbdator să le împărtăşească şi altora. Eu sunt unul dintre beneficiarii favoriţi ai naraţiunilor sale insolite. Totuşi, având programe foarte diferite, nu reuşim să ne întâlnim prea des, aşa încât Nucu se vede nevoit să mă transforme, frecvent, în receptor de snoave academice via telefon sau email. Aici apare o problemă majoră. Pe lângă voluptatea istoriilor mai mult ori mai puţin sordide, profesorul Mortiflai a dezvoltat şi o spaimă handicapantă, vecină chiar, aş spune, cu paranoia. Pare convins, până la obsesie, că telefoanele ne sunt ascultate, iar email-urile urmărite. Ca atare, apelează, în relatările lui conspirative, la coduri de încifrare demne de cei mai aprigi criptografi ai războaielor mondiale. Cum la telefon am ajuns să nu-i mai răspund, de teama construcţiilor sale lingvistice complicate, a căror obscuritate mă exasperează pur şi simplu, transformându-mă într-un interlocutor irascibil şi tulburat, îmi trimite, mai nou, măcar un email fantasmagoric pe seară, de tipul acestuia: "Hei, bătrâne, ia ghici cum a reacţionat papagalul bătrân în momentul în care a realizat că trilul privighetoarei adormite nu era, de fapt, decât un subtil semnal de alarmă? Ei bine, lovitură de teatru: s-a făcut că plouă! Imaginează-ţi, omule, să ai toate grăunţele într-un singur coş, în faţa ta, sub ciocu-ţi îngălbenit de vreme (ştii doar la ce mă refer – la Gălbenuţul de Odobeşti, vorba aia: Nea Nicu să trăiască!), iar tu să fluieri a pustiu în biserică! Başca detaliul că nici biserica nu a rămas complet goală. Oh, nu! Aici s-au strâns stoluri de piţigoi hoinari, degrabă însă vărsători de sânge nevinovat, mai dihai decât liliecii d’antan, azi exsanguinaţi, blazaţi, epuizaţi, impotenţi… Ce spui despre evoluţia asta total impredictibilă a faptelor? Să-mi răspunzi, te rog, în acelaşi stil Rebusache, că nu vrem, Doamne iartă-mă, ca bufniţica să-şi întindă lectura mai mult decât îi e plapuma! Aştept răspunsul tău. Cd, N. PS. Vezi că te-am sunat repetat şi n-ai răspuns!"

Cu telefonul o mai dreg eu cum o mai dreg (ba că este întotdeauna pe silent, din cauza multiplelor obligaţii social-profesionale, ba că nu-l aud, ba că nu m-am obişnuit, nici după ani, cu touchscreen-ul, ba că l-am uitat în maşină etc.!), dar cu email-ul n-am ce face. N-aş avea nici o scuză pentru lipsa unui răspuns. Dincolo de micile lui ciudăţenii, Nucu rămâne un personaj pozitiv. Nu ar fi deloc drept să-l tratez astfel. Prin urmare, după îndelungi meditaţiuni, am decis să apelez la o stratagemă: mesajelor sale criptice (din care, evident, nu înţeleg o iotă!) le răspund, înţelept, cu citate pline de miez, din gândirea marilor personalităţi ale umanităţii. Bunăoară, "parabolei" de mai sus i-am replicat cu un fragment din panseurile lui Pascal, crucindu-mă cu limba în gură, în speranţa că Mortiflai îl va găsi "rezonant" cu orice va fi fost iniţial în capul său: "Justiţia fără forţă este neputincioasă; forţa fără justiţie este tiranică. Justiţia fără forţă este contrazisă, deoarece există mereu oameni răi; iar forţa fără justiţie este acuzată. Deci trebuie puse împreună justiţia şi forţa; şi pentru aceasta trebuie făcut ca ceea ce-i just să fie puternic şi ceea ce-i puternic să fie just!" Spre stupoarea mea, profesorul de filozofie orientală a revenit, imediat, entuziasmat: "Bravo, dragul meu! Ai prins chestia mai bine decât oricine altcineva. Ştiam că, scriindu-ţi ţie, nu greşesc. Ai una dintre cele mai bune hermeneutici din biata noastră colivie. Mă mir că vulturaşii lui Peştelan Morbitorul nu încearcă să obţină mai multe grăunţe din ograda ta. S-ar sătura şi puii ăia de găină hămesiţi, în sfârşit. Ne trebuie lecţii de zbor, cu siguranţă. E o urgenţă de grad zero, mai acută decât urgenţa lecţiilor de înot – nu neg, la rândul lor, presante. În aer totuşi, se iau deciziile adevărate, privitoare la soarta zburătoarelor de rând. Dacă nu dominăm acolo, degeaba ne vom cocoşi la sol. Nu uita că Scatiul Moftangiu şi-a întărit musculatura prin bătăi repetate de aripi deasupra coteţului şi nu prin flotări sau genuflexiuni în ţărâna ignobilă. Cerul reprezintă limita, iar limita e a celor puternici."

Ameţit, am apăsat butonul de reply şi am scris automat: Aquila non capit muscas. Mi-a trimis, mai târziu, un nou mesaj: "Aşa e. Simt că dialogul nostru a intrat în dimensiunea iniţiaţilor primordiali. Ce înseamnă să vorbeşti cu omul deştept! Parcă se deschid porţile Castaliei şi eşti invitat să treci pe sub un Arc de Triumf al Inteligenţei. Îţi voi scrie şi mâine. Cd. N." A plusat cu o faţă zâmbitoare. I-am expediat şi eu o mânuţă cu degetul de like desenat victorios în fundal, deşi, în faţa monitorului, ţineam un cu totul alt deget, perfect erect, îndreptat ameninţător în sus. Apoi, m-am dus să mă culc.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi