Din nou despre Marcel Chirnoagă

Caracterizată printr-o fantezie debordantă, împletind macabrul şi sublimul, opera lui Marcel Chirnoagă este profund morală, mesajul său fiind unul de natură existenţială, dar şi religioasă. „Grafica şi gravurile mele au un mesaj moral, afirmă el. Eu încerc să materializez chipul răului şi să-l arăt întregii lumi.” Şi asta pentru ca lumea „să recunoască răul şi să se apropie de binele sublim”, afirma el.

Încărcată de simboluri, grafica lui Marcel Chirnoagă este de natură barocă. Încrâncenarea liniilor sale se destinde luminându-se atunci când autorul, luat de avânt, se lasă în voia inspiraţiei şi a fanteziei sale debordante, cu accente mistico-matematice.

…Urmărind lecţiile lui Dan Barbilian, elevul Chir, cum îi zicea colegul său de breaslă ceva mai tânăr, graficianul Dan Erceanu, copia formulele aşternute pe tablă de mâna febrilă a profesorului, trecându-le conştiincios în caietul său plin de tot felul de mâzgălituri. Elevul Chir era atras de numere raţionale şi iraţionale, având impresia că sub aripa fiecărui radical stă ascuns un înger cu o trâmbiţă strălucitoare subsuoară, pregătit să sune chemarea noastră la Judecata de Apoi. Mai târziu, şi-a dat seama că alături de îngeri se aflau şi demonii, ce-l imitau, scălămbăindu-se, pe Creator. Şi atunci, probabil, şi-a adus aminte de ce spunea Philon din Alexandria, că există două naturi create de bunul Dumnezeu. Una vătămătoare, blestemată şi osândită, iar cealaltă folositoare şi vrednică de toată lauda. Şi că prima are întipărită pe ea un chip fals, calp, iar cealaltă un chip tainic, luminos.

Arta lui Chirnoagă e o artă dionisiacă, a dansului, a ţipătului. A geamătului. Ea eliberează energiile întunecate ce zac înăuntrul acelui „galben icusar/ ceasornic fără minutar/ ce singur scrie când să moară/ Şi ou, şi lume…”

În Oul dogmatic al lui Ion Barbu, Marcel Chirnoagă a găsit o adevărată Grădină a deliciilor, unde, nu departe de Marea curvă a Babilonului, stau cei patru cavaleri ai Apocalipsei, alături de bourii încoronaţi, alături de leii şi vulturii cu sâni dubli, de fecioare cu spadă, de copacii cu gheare şi caii ciungi, acolo nebunia şi-a acoperit cu toate braţele pieptul gol şi s-a urcat în corabia beată a lui Rimbaud, trăgând după ea o întreagă şleahtă de vise deşarte şi destine spulberate. A găsit „palatul de nuntă şi cavou” bântuit de tot felul de spectre ale viciilor omeneşti, cum ar fi desfrâul, lăcomia, mânia, slugărnicia, invidia, avariţia şi setea nemăsurată de putere. Pentru a putea să-şi contureze la modul sublim aceste viziuni, artistul a colindat biserici şi mănăstiri, a trecut pe la Agapia, pe la Văratic, dar şi pe la Voroneţ. A trecut şi pe la mănăstirile şi bisericile maramureşene. Acolo a stat de vorbă cu sfinţii zugrăviţi în halouri de mâinile tremurătoare ale pictorilor anonimi. Icoanele şi frescele i-au liniştit sufletul, dar nu a putut scăpa de Marea curvă a Babilonului decât în momentul în care a luat creionul alchimic şi a desenat-o nu pe o foaie de hârtie, ci pe un palimpsest. Atunci şi-a zis: „Vremea sfinţeniei a trecut. A venit vremea dialecticii, din care au băut şi Aristotel, şi Hegel, şi Lenin, şi Marx. Îngeri nu voi picta, dar voi picta iadul terestru. Îl voi împodobi cu demoni dialectici. Dialectica este un lucru teribil. Mă voi îmbarca pe corabia ei şi voi ajunge în Purgatoriu.”

Spirit neliniştit, înrudit cu Hieronymus Bosch, Albrecht Dürer, Rembrandt, Francisco de Goya, William Blake, Gustave Doré, Khalil Gibran, Marcel Chirnoagă face parte din marea familie a artiştilor vizionari, care au schimbat percepţia noastră asupra lumii.

El este un maestru al liniei, al luminii şi al umbrelor încrustate pe placa de metal, topite în bronz sau cioplite în piatră. „Dacă ar fi să poţi comparată, nu ca nivel, ci ca îndrumare tipologică – scria criticul de artă Ion Frunzetti – viziunea lui Chirnoagă despre om se aseamănă cu cea a lui Dante, Cervantes şi Shakespeare: este cea a glorificării spiţei umane şi a complângerii stadiilor prin care evoluţia spre stele o obligă să treacă”. Arta lui Chirnoagă – adaugă criticul – e deopotrivă, un „imn şi un marş” vital închinat umanităţii.

Debutând ca artist în perioada proletcultistă, Marcel Chirnoagă se situează la polul opus acestui curent. Deşi a acceptat unele comenzi, el nu s-a abătut de la viziunea sa.

Făcând o acoladă, trebuie să spunem că în perioada dogmatică a anilor 1950-1964 a existat un program de comenzi tematice făcute de partid. Comenzile acestea au fost pentru tânărul Marcel Chirnoagă un colac de salvare şi o sursă de venit pentru acele vremuri atât de grele: „Veneau la noi – mărturiseşte el – nişte directori de la Direcţia Artelor Plastice, veneau şi nişte secretari de partid… Ni se dădeau nişte tematici. În 1957 ni s-a cerut, de pildă, să reflectăm împlinirea a 50 de ani de la răscoalele ţărăneşti. Se încheiau contracte, se încasau avansurile repejor şi se făceau lucrările. Dacă erau acceptate de juriu se plătea şi lichidarea la contract, dacă nu rămâneai doar cu avansul încasat”. Din astfel de contracte trăiau majoritatea artiştilor plastici din acea epocă marcată de propaganda comunistă; mulţi dintre artişti, trecând printr-o situaţie financiară precară, nu şi-au făcut prea multe scrupule, urmând linia ideologică trasată de cadrele partidului. Alţii au încercat să găsească o portiţă de scăpare, primind ofertele, dar pictând în maniera lor şi evitând pe cât posibil linia realismului socialist. Aşa a făcut şi tânărul Marcel Chirnoagă. A primit avansul. A predat lucrările. Dar nu a mai încasat şi lichidarea, aceasta fiindcă lucrările sale nu au primit girul cenzurii proletcultiste, fiind puse la index. Epocă aceasta a lăsat în sufletul lui Marcel Chirnoagă în gust amar. Sentimentul de repulsie s-a adâncit în perioada ceauşistă, când după o scurtă perioadă de liberalizare, partidul a revenit la vechile-i năravuri. Atunci, văzând cum decurg lucrurile, Marcel Chirnoagă a luat hotărârea să evadeze măcar pentru un scurt timp din iadul comunist, descinzând în cel capitalist, pe care-l cunoscuse în anii copilăriei. Trecut prin criză mistică, artistul era conştient de faptul că răul pusese stăpânire peste lume. Scepticismul său se manifesta nu numai în operă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Cum autorităţile au refuzat să-i acorde viza pentru a pleca la o expoziţie organizată peste hotare, unde fusese invitat, Marcel Chirnoagă a vrut să le dea o lecţie usturătoare de etică. Avea de gând să se întoarcă, însă oamenii regimului comunist continuau să-l trateze ca pe un element suspect. Şi asta l-a enervat peste măsură. „A fost o ilegalitate pe care cei de la Serviciul de Paşapoarte – afirmă el în cadrul unui interviu luat de Grigore Ilisei – mi-au făcut-o. Fusesem de două ori în Statele Unite, fără să fiu membru de partid. Am fost încurajat de cei de la Ministerul Culturii, zic eu, ca element de propagandă. Voiau să dovedească cu lucrările mele liberalismul regimului. De asta mi se dădea voie să mă duc cu expoziţiile mele în Italia, în Franţa, în Germania. Şi de două ori în S.U.A.”

Asta s-a întâmplat în 1976: „În anul respectiv trebuia să deschid o expoziţie în cadrul Zilelor Culturii Române la Helsinki, în Finlanda. Am cerut paşaport şi eu, şi fiica-mea…” Pentru a putea pleca, Marcel Chirnoagă a făcut tot felul de memorii adresate forurilor de partid şi de stat. Nu a primit nici un răspuns. „Am încercat cu memorii, cu audienţe. Nu mi s-a răspuns în nici un fel. Atunci m-am înfuriat, cum mi se întâmplă câteodată bine, şi am zis că fac demonstraţia că se poate pleca din ţara asta şi fără paşaport… Voiam să ajung la Istanbul, să mă prezint la Consulatul românesc şi să cer ajutor ca să revin în România.”

Marcel Chirnoagă şi-a pregătit evadarea cu multă migală. A luat în calcul toate riscurile. Evadarea urma să aibă loc pe mare. De aceea, împreună cu fiica lui, a plecat în Deltă, la Sfântul Gheorghe, chipurile în vacanţă. Aici graficianul şi fata lui au făcut lungi exerciţii de înot. De asemenea, având în vedere că aveau de parcurs o distanţă atât de mare, până la Bosfor, s-au antrenat vâslind pe canalele pline de stufăriş ale Deltei. Şi-au făcut provizii de hrană şi de apă. Totul părea să meargă bine.

Meseria de meteorolog pe care o practicase pe aeroportul din Băneasa i-a adus însă ghinion. Vremea s-a arătat a fi potrivnică. Marea era agitată şi au trebuit să amâne plecarea: „Am întârziat o zi. M-am uitat la televizor, la buletinul meteo, ca să avem vântul cel bun, care să nu mă ducă la ruşi şi nici să mă sucească spre Constanţa. Când a venit vântul cel bun, barca cu care trebuia să plecăm era închiriată altor plimbăreţi. Şi aşa am pierdut o zi. De aia ne-a prins furtuna aceea minunată. Ne-a salvat o navă militară sovietică… Eram după 20 deore de furtună aprigă. Îngheţaţi şi uzi până la oase”.

Fugarii au scăpat, totuşi, destul de ieftin. Probabil că autorităţile au căutat să aplaneze lucrurile: „La Constanţa ne-au aşteptat drăguţii de grăniceri. Pe mine m-au internat şi m-au şi ras în cap. Au internat-o şi pe fiică-mea la fete. Procurorul, care ne-a interogat, ne promitea ceea ce studiasem în Codul Penal, până la 5 ani de închisoare pentru trecere frauduloasă de frontieră.” Însă după 8 zile de anchetă, au fost eliberaţi şi s-au întors la Bucureşti, urmând să fie judecaţi în regim de libertate. Apoi, procurorul i-a anunţat că trecerea lor frauduloasă a frontierei va fi încadrată ca acţiune de tulburare a ordinii publice, fiind tratată ca o contravenţie. Probabil că intervenise cineva, de undeva de sus, vreun politruc căruia îi plăcea grafica lui Marcel Chirnoagă. Mai mult decât atât, în anul următor, în 1977, Marcel Chirnoagă şi fata lui au primit aviz de la acelaşi Serviciu de Paşapoarte, plecând la expoziţia organizată în Finlanda.

„Probabil că Dumnezeu de care mă lepădasem în adolescenţă m-a ocrotit de fiecare dată când am fost în primejdie. Mai întâi matematica şi apoi grafica şi gravura mi-au readus în suflet credinţa”, îşi încheie mărturisirea Marcel Chirnoagă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist