„Dorinţa domnului Luca a fost ca Ludicul să se termine odată cu el”

Ce înseamnă pentru dvs. Teatrul Ludic? Cum aţi început? (Primele amintiri)

Am venit mai întâi ca spectator, ca orice tânăr student de acum nişte ani. Era un loc în care studenţii veneau într-un număr destul de mare, poate chiar mai mare decât acum, pentru că nici nu erau atâtea alternative la îndemână. Mi-a plăcut foarte mult. Am avut prieteni care au venit la preselecţie şi i-am urmat. Odată ce intri e greu să pleci. În cazul meu s-a întâmplat să rezoneze ceva şi atunci am rămas mulţi ani. Pentru mine Ludicul înseamnă foarte mult. Cred că nu sunt cuvinte prea mari să spun că este o familie. Aici mi-am găsit de doua ori familia: cea adevărată pentru că aici sunt soţul meu şi copiii (care vin adesea să se joace pe scenă) şi familia Ludic. Am găsit aici prieteni şi oameni dragi cu care păstrăm legătura; chiar dacă poate nu mai sunt (fizic) printre noi, încercăm să ţinem legătura aşa cum se poate, spiritual…

Ce ne puteţi spune despre Ludic ca rampă de lansare pentru actorii profesionişti?

Ştiu că din generaţiile trecute sunt mai mulţi care au ales, după ce au trecut prin Ludic, să facă facultatea de teatru, fie la regie sau la actorie. Câteva dintre numele pe care noi le ştim sunt:  Victor Vaşuta, Cristina Flutur, Bobo Burlăcianu, Cătălin Mândru, Ionuţ Cornilă, Radu Mihoc. Probabil mai sunt din generaţiile mai vechi pe care noi nu prea le cunoaştem, ştiindu-le doar din poveşti, amintiri.

Teatrul Ludic este un loc în care tinerii vin de obicei din curiozitate, interesul fiindu-le stârnit de un spectacol sau poate au făcut teatru în liceu, iar atunci se gândesc “Hai să încerc!”. După ce ajung să cunoască felul în care se lucrează, faptul că ne întâlnim în fiecare seară şi nu doar pentru repetiţii, se creează o legătură de prietenie. Cred că această stare ne-a ţinut aici foarte mult timp şi ne motivează să venim seară de seară. Ludicul este mai mult decât un loc în care se învaţă, iar prietenia se vede şi pe scenă. Mai departe, curajul şi chemarea cred că sunt elementele care îi îndeamnă pe unii să treacă la profesionişti. Cam aşa se întâmplă.

Ludicul are o experienţă foarte mare în spate, aproape patru decenii. Cum era Ludicul în perioada comunismului, cum a fost atunci?

Nu am prins această perioadă, dar cunosc poveştile domnului Luca aşa că îi voi duce cuvintele mai departe. Întotdeauna s-a încercat ca Ludicul sa fie un loc în care să se transmită mesaje. Din câte am înţeles, înainte de a fi reprezentate în faţa publicului, de a fi jucate, spectacolele treceau mai întâi prin faţa unei comisii de control (ca să nu zic cenzură…). S-a reuşit de fiecare dată să se treacă spectacolele. Domnul Luca spunea că uneori se jucau alte variante în faţa comisiei respective şi altele pe scenă, deci s-a reuşit cumva. Au fost şi spectacole care au fost interzise sau oprite. Este o istorie pe care poate aţi citit-o şi voi în presă: se juca un text al lui Paleologu care fusese interzis la momentul respectiv şi s-a cerut să se oprească spectacolul, însă ei au hotărât să-l joace până la momentul în care unul dintre actori (care este şi magician) îşi dădea foc la palme în loc să ardă textul, era mai mult decât simbolic momentul acesta. În acest fel s-a jucat atunci. Au fost şi discuţii… Ştim cum era cultura şi cum erau mesajele transmise atunci. Cred că Revoluţia a venit la momentul potrivit atât pentru noi, cât şi pentru Ludic.

În afara componentei personale, cum credeţi că va afecta prestaţia “ludicilor” această absenţă a regizorului?

E greu de spus pentru că noi suntem acum într-o perioadă în care încercăm să ne reconstruim din toate punctele de vedere. Nu ne-a pregătit nimeni pentru acest moment aşa că este dificil atât uman (emoţional) cât şi profesional. Lucrăm deja la spectacole noi, însă oricum amprenta se vede pentru că am fost atâţia ani în această formulă. Cumva, ce încercăm noi să facem este să ducem noi mai departe spiritul Ludic pentru că asta ni se pare cel mai important, ca tot ce s-a construit in 40 de ani să nu dispară. Încercăm să lucrăm, să ne informăm, să aducem texte noi, să respectăm şi ce a fost în spate, totul însemnând o foarte mare responsabilitate; ne dăm seama de lucrul acesta, că tot palmaresul şi toată tradiţia înseamnă de fapt, ne obligă să fim undeva cât mai sus. Sperăm să reuşim, o să vedem. Timpul o va dovedi.

Cum era omul Aurel Luca?

Este dificil de spus, e greu să-l separ pe domnul Luca de teatrul Ludic, de teatru in general. Mare parte din viaţa lui (ca să nu spun toată viaţa lui) a fost aici, a avut o familie zi de zi, fiind aici între studenţi. Era cu noi toţi. Faptul că a ţinut atâtea generaţii laolaltă şi a dus teatrul 40 de ani cred că spune mai totul despre el. A reuşit să se muleze prin vremuri, să facă faţă la toate situaţiile prin care a trecut şi să aducă teatrul unde este acum; asta este de fapt domnul Luca sau domnul Ludic cum îi mai spuneau unii din greşeală.

Ce planuri de viitor aveţi pentru Ludic?

Pentru Ludic nu prea mai sunt planuri de viitor într-un fel, pentru ca dorinţa domnului Luca a fost ca Ludicul să se termine odată cu el, în sensul că va muri odată cu el. Noi încercăm să-i respectăm dorinţa dânsului şi a familiei aşa că teatrul Ludic propriu-zis nu va mai fi de la festivalul din decembrie. Vom schimba denumirea, dar încercăm să păstrăm ce înseamnă teatrul Ludic, să transmitem mai departe ceva din ce am primit noi în toţi anii aceştia, atât cât putem. Nu ştim încă ce denumire va fi, dar încercăm să menţinem teatrul în Casa de Cultură a Studenţilor atât pentru studenţi, cât şi pentru toţi cei care vin aici, chiar dacă sub un alt nume. Ne dorim să continuăm cu spectacole bune, cu oameni care să plece cu un semn de întrebare, cu emoţie, cu mulţumire, cu un mesaj de la noi. Asta încercăm să facem.

Cum decurg repetiţiile în acest moment?

În momentul acesta se repetă pentru nişte festivaluri naţionale şi pentru festivalul din decembrie. Mâine se pleacă la un festival la Galaţi unde vor fi prezentate un spectacol si două monologuri. După asta urmează două festivaluri în noiembrie şi se repetă şi pentru acolo. În decembrie este festivalul nostru internaţional şi încercăm să ne mobilizăm si pentru acolo, să avem spectacole noi, să organizăm tot ce înseamnă selecţie de spectacole străine, toată partea de logistică. Repetiţiile sunt îmbinate cu lucrurile acestea practice, din păcate sau din fericire… La repetiţii se repetă cum se repeta şi până acum. La început se ia textul, se citeşte, se îndrumă, după care se trece cât de repede posibil la mişcare ca să ne facem o idee şi ca să ne construim spectacolul.

Credeţi că personalitatea artistului are un rol de jucat în ceea ce priveşte arta sa?

Nu cred că poate fi altfel. Cu toate acestea, domnul Luca ne spunea uneori “Nu te juca pe tine, nu fi tu”. Inevitabil te aduci pe scenă, trebuie să păstrezi o fărâmă din tine, este vorba de alienare, de transpunere totală. Fiecare dintre noi încearcă sa-şi construiască personajul, pentru un spectacol încercăm să ne documentăm, să vedem despre ce este vorba. Un exemplu ar fi piesa “Sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia” de Matei Vişniec, ştiam din auzite ce s-a întâmplat acolo, am început să ne documentăm, am văzut filme, documentare, am căutat articole. Trebuie să-ţi pregăteşti cumva rolul, să citeşti despre autor. Eu sunt de formaţie filolog şi atunci se simte puţin. Ne aducem şi pe noi pe scenă, în spatele personajului este actorul, încercăm să-l îmbrăcăm pe noi, însă el trebuie să se vadă mai mult decât noi.

Cum se raportează tinerii din ziua de azi la teatru? A scăzut sau a crescut interesul faţă de teatru?

Este normal să fie altfel faţă de acum 10 ani când nu era Internet nici măcar în cămin. Eu cred că cine simte pornirea, dorinţa de a face ceva, de a merge într-o direcţie reuşeşte să facă lucrul acesta şi să-şi rezerve timp şi energie pentru asta. Avem colegi care lucrează, dar care vin şi seara la repetiţii. Totul e să simţi că acolo este locul tău, iar atunci găseşti resurse pentru toate. Cât despre tinerii din ziua de azi, dacă pot eu să spun aşa, la venerabila mea vârstă, nu cred că pot fi blamaţi. Fiecare îşi alege calea şi drumul, priorităţile aşa cum simte. Eu sper să vină cât mai multă lume la spectacole, iar cei care simt dorinţa de a veni şi de partea cealaltă a scenei să o facă. Lucrurile se cern în timp, sunt şi persoane care vin, nu-şi găsesc locul şi renunţă. Totul ţine de suflet, dacă rezonezi sau nu. Este valabil la orice vârstă.

Ce ne puteţi spune despre proiectul domnului Luca de a scoate o carte despre Ludic?

Da, dumnealui îşi dorea foarte mult să scrie o istorie a Teatrului Ludic pentru că în 40 de ani s-au adunat foarte multe întâmplări. Din păcate nimeni nu se aştepta la acest eveniment şi nimeni nu a fost pregătit pentru asta. Nu ştim să existe ceva scris propriu-zis. Există o carte pe care noi am început-o cu amintiri, cu impresii ale celor care au trecut prin Ludic; pe cei care mai veneau în vizită domnul Luca îi ruga să scrie în cartea respectivă. Nu ştim să se fi apucat de treabă, de scris. Se încearcă să se publice ceva, dar nu vă pot spune mai multe pentru că este un proiect al familiei.

Dacă va exista o schimbare de nume, cum va rămâne ideea insuflată de cuvântul ludic?

Formal vom încerca să păstrăm legătura cu Teatrul Ludic prin noul nume, iar informal Ludicul va continua prin noi. Aici, în teatru, ne-am format, am învăţat, am jucat, inevitabil transmitem mai departe din spiritul Ludic. Este un amalgam emoţional din care sperăm să ieşim cu bine.

Interviu realizat de Andrada Hrib, membră a Clubului Cultural Logos şi elevă în cl. a XI-a, Colegiul "Mihai Eminescu" din Iaşi