Dosoftei, primul și cel mai mare poet român de până la Eminescu (II)

Înainte de a continua cred că ar fi interesant pentru cititori să primească in extenso textul de pe pagina de titlu, transcris din scrierea chirilică a vremii în (orto)grafia actuală, cu păstrarea strictă a particularităților de limbă ale epocii și ale autorului: PSĂLTIREa svîntului proroc David, pre limbă rumânească, cu zisa și cu toată cheltuiala prealuminatului întru Iisus Hristos Ioan Stefán Petră Voievoda, domnul Țărîi Moldovei, din Svintele Scripturi a Svinților Părinți, dáscalilor Svintei Besearici, cu lungă osteneală în mulți ai socotită și cercată prin svintele cărți și de‑aciia pre verșuri tocmită în cinci ai foarte cu osîrdie mare de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Țara Moldovei. S‑a dat la lumină cu ajutorul tiparului la Mănăstirea Uniev, în anul de la facerea lumii 7181 [= 1674]. Ultima propoziție este scrisă în limba slavonă, limba întrebuințată (încă) de români în biserică, în acea vreme. Marele poet avea atunci în jur de 50 de ani și era de trei ani mitropolit al Moldovei, după ce fusese mai întâi monah la Probota, apoi episcop de Huși și episcop de Roman.

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Uniev, 1673, pagina de titlu

Câteva cuvinte acum, mai generale, despre locul lui Dosoftei în istoria culturii românești și despre contribuția sa la ceea ce înseamnă dinamica creatoare a limbii române în perspectivă istorică. Pentru climatul poliglot favorabil multiplelor interferențe lingvistice în care s-a definitivat formarea vechii române literare până la sfârșitul secolului al XVII-lea, poate chiar până la jumătatea celui care va urma, al XVIII-lea, activitatea de traducător, de autor original și de editor al lui Dosoftei are valoarea unui adevărat model. Nu doar mărturii directe, precum cea din cunoscutul portret făcut marelui mitropolit de către cronicarul Ion Neculce în letopisețul său („Acest Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui, și era neam de mazîl, prè învăţat, multe limbi ştiè: elineaşte, lătineaște, sloveneaște și altă adîncă carte și învățătură, deplin călugăr și cucernic și blînd ca un miel. În țara noastră pe ceasta vreame nu este om ca acela.”), ci și vasta și variata sa operă scrisă în sine, ne pun în fața unui adevărat polihistor, adică a unui erudit cu o uluitoare disponibilitate creatoare în planul discursului teologic, al imaginarului poetic și al disponibilităților expresive ale limbii. Cunoscând și utilizând fluent și în egală măsură greaca, slavona, latina și polona, pe care le învățase sistematic în adolescență la Școala Frăției Ortodoxe din Lvov și le adâncise mai apoi prin studiul propriu permanent, Dosoftei include și limba română într-un adevărat sistem de interferențe lingvistice, extrem de propice transferului masiv de structuri conceptuale, frazeologice, sintactice și stilistice din limbile clasice către o limbă literară încă în formare, cum era limba română. Abundența notelor, comentariilor, gloselor cu conținut filologic-exegetic, istoric sau lingvistic și a „tâlcurilor” teologice sau filosofice, alternarea pasajelor traduse sau compilate cu cele originale, trecerea de la un registru stilistic la altul, toate conferă operelor românești ale lui Dosoftei un aspect particular, inconfundabil. Există, am putea spune, o „marcă Dosoftei” inconfundabilă.

S-a presupus, în trecut, că Dosoftei ar fi fost grec, ucrainean sau aromân și că ar fi învățat limba română mai târziu, de aceea, cum spunea un cunoscut istoric literar, Ștefan Ciobanu, „limba scrierilor sale n-are cursivitatea și frumusețea limbii lui Varlaam sau a cronicarilor noștri”. Pușcariu însuși, istoric literar și mare lingvist, era de părere că Dosoftei „împrumută foarte mult, alege cuvinte din limbile originalelor sale și […] are un număr cam mare de latinisme”. Voi reveni, poate, ulterior, asupra acestor deficiențe în receptarea specificului limbii lui Dosoftei. Mă mulțumesc în acest context să menționez că profesorii mei ieșeni, Alexandru Andriescu și N.A. Ursu, care s-au ocupat sistematic și îndelung de editarea și comentarea operelor lui Dosoftei, au stabilit că, de fapt, după cum spune și Neculce însuși, era „neam de mazîl”, adică era român get-beget, de fapt un ardelean, ai cărui părinți veniseră, ca atât de mulți alți ardeleni, peste munți, în Moldova. Atunci, cum s-ar explica aspectul „forțat” sau „nefiresc” al limbii sale, care atrage atenția multora și pe unii îi împiedică de la lectură? Răspunsul corect nu poate fi formulat, după părerea mea, decât luând în considerare ipoteza unei opțiuni intenționate sau, cel puțin, semiconștiente din partea lui Dosoftei, de a scrie altfel decât se vorbește, de a diferenția limba scrisă de graiul popular, conform principiului clasic (actualizat și în epoca barocă, unde devine un adevărat principiu al creației artistice – și să nu uităm că Dosoftei a trăit în această epocă barocă, a aparținut acestui eon al barocului european), potrivit căruia este nevoie de o opoziție între stilul înalt (reclamat de caracterul sacral al textelor prelucrate) și cel umil, al limbii de toate zilele. Luând în seamă acest principiu, fără îndoială că opțiunea lui Dosoftei începe să devină mai inteligibilă. Numeroasele însemnări de pe manuscrisele sale, care sunt redactate în „limbajul curent”, necultivat, să zicem, sau nu așa de elevat, ne atestă că Dosoftei stăpânea bine, chiar foarte bine, și vorbirea populară și că el se autocenzura atunci când elabora texte literare, în marea lor majoritate cu conținut creștin. Este deci vorba nu doar de scrierile sale în proză, ci și, cu atât mai mult, de Psaltirea în versuri.

Interesant este, de asemenea, să constatăm că glosele explicative, mai frecvente la Dosoftei decât la oricare din autorii literaturii române vechi, pot fi interpretate tot așa, ca un indiciu al conștientizării unui program de „înnobilare” intensivă a vocabularului și a sintaxei poetice în limba română. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi