Drumul spre cer: Portretul lui Gregory Robinson

E o căldură înăbuşitoare. Umezeala din aer îţi apasă umerii cu toată greutatea soarelui aflat pe culmea cerului. Familia Robinson e toată în mijlocul câmpului, uniformizaţi de colbul gros pe care îl ridică cu fiecare pas. Hainele albe sunt pământii ca şi pielea lor neagră. Îşi muncesc cu râvnă pământul primit în arendă, soţii Robinson şi cei 11 copii ai lor. Bine, cei 8 mai mari. Din cei trei mai mici, doar Greg ajută cu ce poate, călcând cu paşii lui mici peste bolovanii pe care câmpul pare să îi nască de dorul ploii. Nu au de ales. Cultura trebuie să fie bogată să aibă ce să mănânce până la toamna viitoare. Arendaşul le-a cerut o parte mai mare anul asta, iar cel care ţine registrele tocmai s-a schimbat şi nu ştii cât de mult le măsluieşte şi în favoarea cui.

Munca ţine până aproape de buza serii. Pe înserat, toată familia se întoarce spre casă şi, după o cină sărăcăcioasă, dar frumoasă pentru că îi adună pe toţi în jurul mesei, iar fetele nu mai sunt schimonosite de efort şi de colb, copiii sunt trimişi la culcare, unul peste altul în cele două paturi improvizate cu înveliş de paie. Şi merg toţi fără să crâcnească, şi nu doar de frică bătrânului Robinson, ci mai ales de oboseala care le-a pătruns fiecare muşchi şi fiecare dram de voinţă. Doar micul Greg se furişează în spatele hambarului. Îşi ridică privirea din pământ şi o îndreaptă spre cer. Priveşte minunte lungi cerul pe care se întâmplă spectacolul grandios al caruselului stelar. Scoate din buzunarele mari şi lăbărţate ale pantalonilor cel mai preţios lucru pe care îl are: o laternă. O ridică cu gură ei de foc spre cer şi o aprinde câte un pic din când în când. „Oare unde a ajuns până acum?” e gândul care îi înfioară mintea de fiecare dată când o aprinde. O fi ajuns lumina lanternei până la lună? Sau poate chiar până la steaua nordului.

Pentru tânărul Greg, copil de culoare în sudul americii din anii 60, singura şansă este să meargă la o şcoală pentru copii negri. Nu are voie în şcolile „normale”, printre copiii albi. Norocul e că cei mai mulţi dintre profesori au păţit la fel. Nu s-au putut angaja în industrie sau în marile laboratoare şi au devenit profesori la şcoală lui Greg. Aşa că educaţia pe care o primeşte Greg este dintre cele mai bune, de la profesori dedicaţi şi extrem de bine pregăţiţi. Totuşi, pentru a ajunge mai departe la facultate nu e suficient. Din fericire, fizicul construit temeinic în anii de muncă grea, îl ajută să fie un jucător de fotbal american destul de bun, încât una din universităţile americane să îi ofere o bursă de studii ca jucător în echipa facultăţii. Şi astfel, visul băieţelului cu ochii aţintiţi pe cer, în spatele hambarului, începe să prindă contur. Educaţia îl scoate din praful Virginiei şi îl face, ajutat de o inteligenţă natural dotată pentru inginerie, să devină un inginer remarcabil.

Pe parcursul facultăţii, colegii săi mergeau cu burse la unul dintre laboratoarele NASA, iar poveştile lor l-au făcut pe Greg să găsească agenţia spaţială un loc foarte interesant şi un loc în care să îşi poată dezvoltă carieră de inginer. Talentul său a fost evident şi în câţiva ani ajunge ingineriul şef adjunct al agenţiei spaţiale americane pentru că mai apoi să devină şeful centrului de cercetare John H. Glenn al aceleaşi agenţii. NASA lucra de câţiva ani buni şi cheltuise 10 miliarde de dolari pentru a dezvoltă telescopul urmaş al lui Hubble. Din nefericire, bugetul era de mult depăşit, iar rezultatele erau departe de a fi cele aşteptate. Şi atunci NASA a apelat la inginerul nostru din Virginia şi lucrurile au intrat pe făgaşul normal. În iulie 2022 oamenii au putut să vadă pentru prima oară, cu o rezoluţie uimitoare, Universul de când era în faşă (acum 13-14 miliarde de ani). O reuşită ştiinţifică epocală care a fost posibilă datorită implicării inginerului nostru cu cele mai modeste rădăcini cu putinţă.

Aşa se face istoria, începând cu istoria ta personală, cu dorinţa de a-ţi depăşi condiţia, şi cu dorinţa de a vedea lucrurile la bun sfârşit. Şi atunci ajungi să schimbi şi istoria oamenilor. În bine. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi

Articolul face parte din seria „Oameni şi istorie – portrete din vremurile de acum”,
tema de meditaţie propusă de redacţie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârşitul anului 2022.