Eminescu tânăr, în amintiri

Despre Eminescu „aşa cum a fost” s-au adunat zeci de mărturii-portret ori simple impresii din partea unor membri ai familiei Eminovici, a prietenilor, a colegilor de şcoală, de studenţie ori de redacţie ori simpli memorialişti de ocazie. Ecoul inspiratei sugestii vulcaniene a depăşit aşteptările, atât ca amploare, cât şi ca durată, ultimii contemporani ai poetului scriindu-şi amintirile până în anii 1920. Sunt gânduri ori impresii pasagere, dar şi analize psihologice subtile, ce completează în termeni vii şi inspiraţi, portretul „omului deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica). Aceste pagini încărcate de regulă de emoţie merită recitite nu doar ca documente de istorie literară, dar şi în cheie sociologică, privind impactul vieţii şi operei primului geniu al culturii noastre asupra contemporanilor. Chiar dacă inegale ca valoare documentară, iar uneori trucate, aceste amintiri întregesc şi nuanţează imaginea poetului în epocă. Deşi, cu excepţia lui Titu Maiorescu, cultura noastră nu a avut suficiente instrumente care să-i permită evaluarea şi asumarea complexităţii şi profunzimii operei poetului şi a publicistului, nu putem susţine nici versiunea pesimistă a neadecvării totale a poetului în epoca sa dominată de mediocritate, superficialitate şi pripeală. Un ecou cert a avut opera poetului şi în epoca în care a trăit şi cu care a intrat în dialog adesea dur şi inflexibil. În ciuda fracturi dintre idealismul lui Eminescu şi mediocritatea majorităţii contemporanilor, inclusiv sau mai ales a diriguitorilor politici, nu putem susţine că poetul a fost autist în raport cu epoca, dar nici aceasta faţă de geniul său. Nu e lipsit de importanţă nici faptul că atunci cultura românească a asumat pentru prima dată în istoria ei, în mod analitic şi raţional, nu emoţional doar, complexitatea unui geniu creator. A fucţionat până la urmă un acord dincolo de aparenţe şi de imaginea generală de iarmaroc a timpului său neaşezat în matcă, între poet şi epoca sa: Eminescu a rămas inflexibil până la capăt în critica modului devălmaş şi superficial în care s-a edificat societatea românească, iar aceasta l-a acceptat în final. Însă niciodată şi nicăieri relaţia dintre geniu şi epocă nu a fost lină.

Exigent cu sine şi cu epoca, Eminescu mărturisea în anul 1875 gândurile sale cu privire la impactul moral al cuvântului scris: „A ieşi în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori însă îmi pare rău că am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni: gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât şi a treia pe buze: când îţi va scăpa cuvântul din inimă, să nu scape în cealaltă, că dacă ai scăpat o dată vorba din gură n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu şoimul”. Aviz amatorilor!

Aproape toate mărturiile prietenilor poetului conturează portretul moral şi psihologic al tânărului Eminescu. La Cernăuţi a fost coleg de şcoală şi gazdă cu A. Ştefanovici, însă amintirile lui au fost adunate de către „unul dintre cei mai avizi admiratori ai lui Eminescu” (N. Iorga), Corneliu Bogdan. Mărturiseşte memorialistul de ocazie că Eminescu era „un elev de mijloc, elev de trecere, cum s-ar zice, prefera să stea acasă şi să citească felurite cărţi”. Iar „când ne întorceam acasă el avea obiceiul de a ne povesti din cele cetite”. „Nu era o fire tocmai evlavioasă, mai adăuga memorialistul, dar era mereu prezent la teatru… mai cu seamă când trupa română a lui Fanny Tardini cu cei doi Vlădicescu îşi făcea stagiunea la Cernăuţi”. „În şcoală Eminescu admira mai cu deosebire pe Aron sau Arune, cum îşi zicea Pumnul, profesor de limba română, care, în afară de textele didactice, ne da de cetit multe poezii de Alecsandri. La moartea lui Pumnul s-a recitit între altele o poezie de ocazie a lui Eminecu”. Însă cele mai importante mărturii despre anii de şcoala de la Cernăuţi ni le-a lăsat fostul profesor de limba română, Ioan Sbiera, urmaşul la catedră a lui Aron Pumnul şi ulterior profesor la Universitatea din Cernăuţi. La 3 iulie 1889, acesta îi trimitea lui Titu Maiorescu o cuprinzătoare scrisoare cu mărturii despre Eminescu. În opinia memorialistului motivul abandonării studiilor gimnaziale de către Eminescu nu a fost moartea lui Aron Pumnul, ci atracţia pe care trupa de teatru Tardini-Vlădicescu a avut-o asupra învăţăcelului: „Teatrul l-a abătut de la studiile sale gimnaziale, voia şi el să fie actor şi autor dramatic”. (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist