EXCLUSIV: Cum arăta Iaşul în urmă cu 300 de ani. Hărţi descoperite în afara ţării

Istoricii ieşeni au reuşit să identifice în arhivele din Ucraina şi Rusia două planuri care ajută la înţelegerea complexă a felului în care arăta Curtea Domnească înainte de incendiul care a mistuit-o aproape în totalitate în 1784.

Curtea Domnească din Iaşi a fost un important sediu administrativ din secolul al XVI-lea, când Iaşul a căpătat rol important administrativ la nivelul întregii provincii Moldova, şi era construită, în mare, în zona în care se află astăzi Palatul Culturii, grădinile curţii întinzându-se şi către zona unde se află astăzi complexul Palas.

Cercetarea a fost realizată de prof.dr. Laurenţiu Radvan şi doctorandul Mihai Anatolii Ciobanu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, iar rezultatele ei au fost făcute recent publice.

În primul rând, cercetătorii au descoperit la Biblioteca Naţională de la Kiev o versiune mai bună şi mai detaliată a planului oraşului Iaşi realizat de ruşi în 1769, când au intrat în oraş, fiind prezentat în detaliu oraşul cu principalele sale monumente, curtea, bisericile şi mănăstirile.

„În arhivele de la Iaşi se află o versiune în copie alb-negru, care cuprinde modul de dispunere a trupelor ruse în oraş, în timp ce planul adus acum de la Kiev este color, de bună calitate, cu numeroase şi utile detalii“, au punctat cercetătorii.

Dacă acest plan cuprinde o prezentare extrem de detaliată a Uliţei Mari, cu toate clădirile şi structurile adiacente care funcţionau acolo, inclusiv Divanul moldovenesc sau Judecătoria, cel mai important aspect al documentului este o prezentare amănunţită a amplasamentului Curţii Domneşti.

„Această versiune a planului din 1769 conţine însă elemente noi şi detalii foarte utile cercetării istorice în privinţa curţii domneşti. Versiunea de la Iaşi cuprinde reprezentarea câtorva clădiri din interiorul curţii, fără însă vreo explicaţie în legendă. Acest lucru se schimbă în versiunea de la Kiev, curtea fiind descrisă cu clădirile componente. Identificăm astfel: palatul (domă) domnului (C) şi cel al doamnei (E); biserica «de casă» a domnului (D); case ale slujitorilor, diverse dependinţe (F); curtea grajdurilor (G); turnul cu ceas «şi şcuţ poartă prin el» (H); poarta grajdurilor cailor (I); grădina domnească (K). Sunt confirmate astfel datele oferite de alte surse, cronici, descrieri ale călătorilor străini sau documente interne“, au punctat cercetătorii.

A fost identificat traseul zidului exterior

De departe însă, cel mai util document care descrie situaţia din Moldova a fost identificat în Arhiva Militar-Istorică din Moscova, nu plan ce a fost adăugat în anii 2000 în inventarul fondului nr. 438 de la arhiva respectivă, fără să se ştie de unde şi de ce a fost mutat.

Planul arată detaliat Curtea Domnească din Iaşi, este datat din secolul al XVIII-lea şi redactat în limba germană. Cercetătorii ieşeni intuiesc că la realizarea sa au contribuit germanii care slujeau în armata prusacă şi care au trecut apoi de partea ruşilor în timpul conflictului ruso-turc 1768-1774.

Pentru prima dată, în planul nedatat, intitulat „Plan vom Schloss in Jassij“ istoricii au şansa de a înţelege cum arăta zidul curţii domneşti, ce era vizibil până în prezent doar la scară mică în documentele identificate până în prezent.

Astfel, acesta avea aparent un traseu neregulat care ţinea cont de topografia terenului, străjuia o suprafaţă interioară de mai bine de trei hectare şi avea un turn mare la poarta principală. Aici, la acest turn, Grigore II Ghica instalase şi un orologiu „ca să bată orele şi să se audă în tot Iaşul“.

„Un alt turn, circular, cu acces prin scară exterioară, este vizibil într-un colţ dinspre Uliţa Gunoiului, viitoarea stradă Palat. Acesta trebuie să fie turnul demolat în 1834, pe care îl evocă cu tristeţe Mihail Kogălniceanu. Alte două ieşiri din curte erau accesibile pe latura de sud-vest, spre ceea ce bănuim a fi ţarcuri pentru cai («poarta seimenilor», zisă şi «poarta grajdului»), respectiv pe latura dinspre biserica Sf. Nicolae («poarta drăganilor»), pe aici accesul făcându-se pe un pod sau o punte de lemn, vizibile şi pe planul din 1770 (nu şi pe cel din 1789). O ieşire exista şi în spatele curţii, spre grădina domnească, unde este figurată o scară de lemn“, explică cercetătorii.

Interiorul arată dimensiunile importante ale instituţiei centrale a Iaşilor de atunci: curtea era împărţită într-o curte mare şi alte patru mai mici, intrarea călătorilor fiind în curtea principală, delimitată de diverse clădiri de zonele adiacente. În stânga, în curtea principală, era palatal domnului, format din două clădiri separate printr-un mic culoar.

Mai departe, clădirea principală a palatului domnesc avea un număr de săli importante, cea mai mare fiind sala mare de ceremonii unde se reuneau boierii divanului şi de unde a şi căpătat numele de „divanul cel mare“.

Dacă în clădirea principală aveau loc reuniunile oficiale ale domnului cu boierii sau cu diverşi soli, fiind şi beciul domnesc, dar şi vistieria sau cămara, în clădirea cealaltă a palatului domnesc erau camerele private, despre care cercetătorii intuiesc că aveau unele ferestre care dădeau spre exteriorul curţii.

De la palatul domnului se cobora într-o curte interioară de 2.500 de mp numită ograda mică, care oferea accesul la palatul doamnei. Acesta, dincolo de o aşezare standardizată, cu zone unde doamna primea diverşi invitaţi oficiali, cercetătorii presupun că într-o latură exista inclusiv un paraclis, care este descris în mai multe scrieri istorice.

Din curtea de 2.500 de mp, pe o scară, se ajungea la o platformă ataşată zidului spre grădina domnească. Cercetătorii au identificat că unele dintre zidurile interioare, care dădeau înspre grădină, erau întăriţi cu contraforţi ca să nu permită alunecările de teren.

„Pentru că vorbim de alimentarea cu apă, acest plan figurează şi două cişmele lipite de zidul dinspre aceeaşi uliţă, dar la distanţa mai mică de poarta centrală. Planul Iaşilor din 1789, util şi el din perspectiva înţelegerii reşedinţei domneşti, cuprinde atât cişmeaua din mijlocul curţii principale, cât şi fântâna amenajată în zid, plasată înspre spre exteriorul curţii. Planul de faţă ne arată însă că această din urmă cişmea avea deschidere şi în interior, pentru a acoperi, cum e şi firesc, nevoile celor de la curte. Îi datorăm se pare tot lui Matei Ghica construirea acestei cişmele «înspre partea curţii» în 1754“, au punctat cercetătorii.

Incendiul a distrus curtea în 1784

Cei doi cercetători punctează faptul că planul realizat în perioada 1769-1774 surprinde ceea ce putem numi o etapă finală din existenţa vechii reşedinţe principale a Ţării Moldovei, ce urmează să fie mistuită de un incendiu în 1784 şi apoi reconstruită parţial sub forma Palatului lui Moruzi, în perioada 1806-1827.

Ziduri din fosta construcţie pot fi văzute şi astăzi, conservate în Palatul Culturii după ce la rândul său, arhitectul Ion Berindei, a încercat să le conserve pe cât posibil când a început lucrările la actualul palat, în 1907.

„În concluzie, planul curţii domneşti ridicat de ruşi nu ne permite doar reconstituirea ansamblului reşedinţei domnilor, aşa cum arăta acesta în secolul al XVIII-lea, ci ne sugerează şi cum a evoluat în timp curtea. Putem, în sfârşit, să trasăm zidul înconjurător şi să plasăm cu precizie diferitele clădiri care formau această curte, de la cele mai importante, palatele domnului şi doamnei, la biserică, cuhne, feredeu, grajduri şi alte construcţii cu diferite rosturi. Chiar dacă astăzi mai găsim urme ale curţii doar în subteran credem că merită să res­tituim publicului aceste fragmen­te de istorie. Refacem astfel legă­tura dintre monumente trecute, precum vechea reşedinţă a domnilor Moldovei, şi prezente, precum Palatul, centru al culturii, într-o succesiune care a marcat istoria Iaşilor”, au conchis cerce­tătorii.