Experienţa Ciceu – Cicero

De ce a „păşit” atât de uşor George Gershwin cu Rhapsody in blue (Rapsodia nostalgiei), Uvertura cubaneză, suita Un american la Paris, Concertul în fa pentru pian şi orchestră, opera Porgy and Bess (compuse între 1924-1935) peste hotarele de concepţii straşnic păzite de „clasicieni” până departe, în anii ’60 ai secolului trecut? Pentru că a fost un compozitor ultratalentat, pentru că s-a bucurat de aprecierea elitei muzicale academice din Paris, fiindcă muzica sa cu caracteristici romantice este plăcută, uşor de urmărit, îţi rămâne imediat în memorie. Fiindcă influenţele melodice, armoniile de blues, ritmul sincopat de jazz sunt doar culori, ingrediente, arome ce contribuie la savoarea plăcintei americane, nu deranjau, nu deranjează nici azi ideile cu ştaif ale clasicilor europeni. Aşa s-a copt şi s-a întărit concepţia multora că Rapsodia nostalgiei reprezintă genul hibrid jazz-simfonic, pentru că era (şi a rămas) tare plăcut balansul între vioiciunea tinerească a jazz-ului şi seriozitatea cultivată a gândirii muzicale academice. Nu intru acum în detalii, însă un timp m-am întrebat de ce versiunile pianistului român Dan Mizrahi, pe care le-am ascultat în sala de concert şi pe disc, erau corecte, dar cuminţi, iar varianta lui Leonard Bernstein ca dirijor şi solist se apropia sensibil de miezul american al muzicii? Abia după ce l-am urmărit pe Bernstein în celebrele concerte pentru copii şi tineret din anii ’60 am înţeles: nu doar pentru că el s-a născut, a trăit în America de Nord, pentru că a cunoscut genurile muzicale de divertisment (ce alt exemplu mai convingător poate fi decât musicalul Poveste din cartierul de Vest?). Ci pentru că, respectând partitura lui Gershwin, cu alte ocazii era capabil să improvizeze! Jazzistic! Există pe net o scurtă înregistrare video care l-a surprins într-o pauză de concert, pe scenă, improvizând la pian.

Deşi permeabil de atâtea decenii avangardei, mediul muzical german nu era pregătit să accepte în prima jumătate a deceniului 1961-’70 ceea ce astăzi

numim cu atâta uşurătate „mix”. Acolo, muzica academică, inclusiv foarte modernă, era muzică academică – jazzul era jazz. Nu se amestecau. Celei trei discuri de succes al trio-ului condus de pianistul Jacques Loussier – Play Bach (1959, 1960, 1961) – erau „fanteziile” unor francezi. Savuroase, rafinate, dar cât de „serioase”?

În anul 1965, la casa germană de discuri MPS apărea discul Rokoko-Jazz, înregistrat tot în formulă de trio, pianistul fiind român: Eugen Ciceu. Aranjamentele şi impovizaţiile aveau la bază teme din creaţia semnată de Bach şi fiul său Carl Philipp Emanuel, de Scarlatti, Couperin şi Mozart. Succesul lui a fost fulgerător. La următoarele concerte, publicul dădea năvală, era înregistrat fără să ştie, se publicau discuri-pirat. Las la o parte aprecierea unor mari jazzmen americani aflaţi în turneu european, care îl solicitau în programele lor. Cum să nu-l aprecieze John Lewis, cel care a fondat Modern Jazz Quartet, pasionat o viaţă de relaţia Bach-Jazz, care a înregistrat integrala Clavecinul bine temperat?

Cine era Eugen Ciceu? Un pianist născut la Cluj, afirmat la Conservatorul din Bucureşti ca pianist virtuoz al concertelor de Chopin, Liszt, Ceaikovski, dar exmatriculat pentru că a îndrăznit, în anii româneşti 1959-’60, să cânte jazz în pauzele dintre cursuri, în reuniuni particulare. Liberalizarea începută în anii 1962-’63 i-au permis să realizeze câteva înregistrări la Radio, să imprime un disc în Bulgaria (dar nu şi acasă!), dorinţa de a cânta liber hotărându-l, tot în 1962, să rămână în Germania Federală. Doar trei ani i-au trebuit pentru a da lovitura în ’65 cu Rokoko-Jazz.

Ce a avut Eugen Ciceu şi nu au avut francezii Jacques Loussier, formaţia vocală Les Double Six, polonezii Novi Singers? Asemenea celor numiţi, Eugen Ciceu (germanii nu i-au putut pronunţa numele decât Cicero) a avut norocul „valului” care a obişnuit încet, dar sigur publicul, societatea muzicală academică, să privească mariajul concepţiei academice predeterminate, scrisă în partitură, cu gândirea spontană, exprimată prin improvizaţie. Avea, la fel ca Jacques Loussier, o tehnică strălucitoare de cânt la pian, dar invenţiile sale erau o combinaţie rapidă, uimitoare, fermecătoare de idei lăsate de Scarlatti, de Mozart, de Beethoven, şi de idei proprii care îi dădeau o strălucire unică. Muzica lui Ciceu-Cicero a rămas, datorită discurilor şi arhivei YouTube, o plăcere, un prilej de cunoaştere a lumilor muzicale părelnic antagoniste academică şi jazzistică.

A fost un risipitor de perle muzicale dăruite spontan, inventiv, savuros, cu o inteligenţă, un bun gust şi un simţ al echilibrului rar atinse de alţii. Şi a mai avut doza de orgoliu bun, amestecată cu doza de modestie care îi transformau prezenţa fizică în momente unice, demne de luare aminte. Nu uit jumătatea de oră în care, după concertul de la Radio cu basistul Decebal Bădilă, am conversat despre anii lui de formare, despre anii succeselor din Germania şi din lume, dar nu şi-a retras mâna din mâna profesoarei sale de pian Ana Pitiş, moldoveanca din Prisecaniul Iaşului, care a ştiut, la cumpăna anilor 1950-1960 (şi chiar a fost o cumpănă) să-l apere, să-l încurajeze. „Nu am făcut nimic deosebit, decât să se înţeleagă muzica clasică şi muzica de jazz.” În cuvintele lui Eugen Ciceu-Cicero se află definiţia descurajant de simplă a unui mod de a înţelege şi cultiva muzica, acum deplin acceptat.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor