Finala lunganilor

Dacă Dan Barna nu mai rosteşte vreo prostie monumentală în următoarele luni, atunci finala prezidenţialelor din noiembrie se va juca între Klaus Iohannis şi liderul USR.

Surpriză? Nu prea! Incapabila Viorica Dăncilă e creditată cu mai puţin decât propriul partid, şantajorul (nu şantajistul!) Călin Popescu Tăriceanu visează mârţoage galbene pe holurile Cotroceniului, Gabriela Firea se ascunde, iar ceilalţi nu contează. Dorinţa perfidă a unora ca românii să urmeze exemplul Ucrainei, electoratul preferând o a treia variantă (un actor ori un jurnalist!) pentru funcţia de şef al statului are şanse nesemnificative de împlinire. De regulă s-a întâmplat invers, ucrainenii copiindu-ne pe noi, nu noi pe vecinii de la Nord-Est. Kievul nu reprezintă nici pe departe un model! Doamne fereşte!

Revenind la Barna, useristul şi-a început (pre)campania gafând ca un tolomac. A promite imposibilul (dispariţia criminalităţii), mai cu seamă într-un moment atât de delicat, ridică colosale semne de întrebare asupra seriozităţii candidatului. Mai rămâne ca, în viitorul apropiat, să anunţe că alianţa USR-PLUS va aduce la cârma ţării 15.000 de specialişti (din specia lui Victor Ciorbea!) şi că – în 200 de zile – România va recupera toate întârzierile istorice faţă de ţările din vest. Vi-l mai aduceţi aminte pe catastrofalul Emil Constantinescu? Cât de tare a dezamăgit bărbosul! Azi cerşeşte bani de la guvern, iar oamenii săi sunt plătiţi de Dan Voiculescu.

Discursul lui Barna apare găunos şi retrograd, deşi individul este inteligent şi suficient de carismatic. Ameţit probabil de rapiditatea cu care a ajuns atât de sus şi prea grăbit să treacă în frunte, useristul incendiază treptele de bază, esenţiale în construirea încrederii pe relaţia cu alegătorul. În condiţiile în care pârghiile de decizie aflate la îndemâna preşedintelui sunt puţine şi firave, nu imposibilul trebuie promis, ci normalul. Iată că aici – în ceea ce priveşte mesajul principal transmis votantului-  leneşul Iohannis (cu a sa Românie normală!) s-a dovedit mai inspirat decât el.

Revoluţia nu s-a încheiat, punctează la rândul său Dan Barna, şi sunt de acord cu el, dar ce înseamnă asta? Că va reintroduce imediat pe ordinea de zi dezbaterea asupra lustraţiei, iar bolşevici siniştri precum Valer Dorneanu (CCR) vor fi alungaţi de la putere şi traşi la răspundere, pierzându-şi toate pensiile? Sau că doreşte să ne întâlnim periodic în Piaţa Victoriei pentru a scanda trepidante lozinci anti-PSD, în timp ce nepoata nu ştiu cărui securist va fi unsă în fruntea nu ştiu cărui minister? Eu accept doar întâia variantă!  

Un (viitor) preşedinte al României trebuie să devină fermentul schimbării, schimbarea propagându-se de sus în jos, prin oameni excepţionali, prin idei generoase şi – cel mai important! – prin acţiune neîntârziată. Aici a greşit Iohannis. După ce a câştigat alegerile din 2014, băgând partidul penalilor în fribrilaţie, greoiul ardelean a început să se plimbe tacticos prin lume, ratând momentul oportun pentru a declanşa revoluţia, saltul către normalitate! Cât l-am mai înjurat toţi pentru asta!

Pentru prima dată în istoria postdecembristă, există şanse rezonabile ca în finala prezidenţialelor să se califice doi politicieni acceptabili: Klaus Iohannis şi Dan Barna. Mi-ar plăcea ca votul meu să nu fie unul circumstanţial, superficial, ci rezultatul unor îndelungi meditaţii asupra programelor politice ale celor doi candidaţi. Programe ce ar urma să fie puse în aplicare deîndată după victorie! Pe onoarea lor!