Hai la ciubăr! Hai la ciubăr!

Câteodată mama mă lua cu ea, când i se făcea dor de părinţi şi de locurile copilăriei. Goruniul nu e departe de Tomeşti – peste deal.

Intram prin spatele grădinii. Aşa că, de pe vârful molcomit al dealului, o luam la dreapta. Ajungeam la cimitirul vechi, pe care-l ocoleam prin dreapta de data aceasta. Oh, cimitirul acela cu pietre ciudate, cum nu mai văzusem nicăieri, cu muşchi pe ele, pietre de pe care aproape se ştersese scrisul ciudat de asemenea, din care nu înţelegeam nimic, deşi începusem pe atunci să silabisesc la şcoală, cimitirul strâmb, pentru că într-un loc pământul alunecase, aşa că ţintirimul părea o epavă pe jumătate scufundată cu botul în sus, cimitirul acela misterios  şi imund, plin de baligi şi de cruci aplecate de care se scărpinau vitele!

Apoi ajungeam, după ce străbăteam nişte huceaguri şi luminişuri, la gardul din sârmă ghimpată din spatele grădinii bunicilor. Într-un loc era numai o sârmă, pe care mama o dădea la o parte şi intram pe un tăpşan umbrit de pruni şi cu iarbă deasă, mustoasă. Odată, grăbit să intru pe tăpşanul acela cu iarba care-mi parcă-mi mângâia picioarele, m-am repezit înainte şi mama a scăpat din mână sârma aceea, care m-a lovit cu capătul aproape de tâmplă. Mi-a curs ceva sânge, dar nu m-a durut şi nici nu m-am speriat. "Câţiva centimentri mai jos şi puteai să mori", mi-a spus mama speriată. Relatez întâmplarea, deşi nu are nimic semnificativ pentru istorisirea de faţă, poate doar faptul că râdeam pe atunci de întâmplare, nu-mi era frică de nimic, pentru mine lucrurile lumii aveau în acele vremuri frumuseţea şi uşurătatea pufului de păpădie dus de adierea zefirului ici şi colo.

De pe tăpşanul, care mi-a rămas în minte prin verdele buretos al ierbii ca strama, coboram abrupt o pantă prin mijlocul viţei-de-vie, până în spatele acelei şuri fabuloase care mi-a încântat copilăria. Prin partea de la vale a şurii pătrundeam în ograda cu toate acareturile ei. În fundul ogrăzii se afla casa bătrânească a buneilor, cu cei doi nuci uriaşi în faţă şi cu o fântână cu cumpănă. De la casa buneilor, mai la vale, se vedea casa nouă a lui Traian, fratele mamei; el, ca fiul cel mai mic, a rămas alături de părinţi. Mai în sus pe această parte era un gard, dincolo de care se întindea o livadă despre care voi vorbi mai încolo. De cealaltă parte a ogrăzii se întindea şura imensă şi mai înaltă decât o casă, care numai în partea de la vale avea o încăpere închisă mereu, n-am ştiut niciodată ce se afla înăuntru, motiv pentru care eram aman de curios! În rest şura avea numai trei pereţi, partea dinspre ogradă era deschisă. Aici se făcea mustul. Puteai vedea din ogradă ca la cinema toate operaţiile care se petreceau aici. În şura cu trei pereţi intrau căruţele cu poamă (struguri) sau ciubărarii care duceau ciubărul cu poamă şi-l răsturnau în călcător. Mama îmi povestea de mic copil cum se petreceau lucrurile altădată…

Pe vremea aceea nu exista zdrobitoare, doar câţiva boieri din împrejurimi lucrau cu zdrobitoare. Oamenii mustuiau poama într-un ciubăr cu un mustuitor de lemn cu nişte gheare la capăt. Şi culegătorii din vie, când umpleau ciuberele, strigau ciubărarilor: "Hai la ciubăr! Hai la ciubăr!" Un ciubăr era cărat de doi bărbaţi zdraveni, tot haidăi tari, că era greu ciubărul. Nu ştiţi ce-i ciubărul? Era aşa mai lat la fund şi să tot fi avut vreo cincizeci de kile. Îl puneau în cumpănă basarabenii (aveau anume oameni din Basarabia la cules, iar bunelul le dădea veste din timp în fiecare an), cu un hadarag printre urechile ciubărului, şi-l cărau. Şi iarăşi strigau culegătorii: "Hailaciubăr! Hailaciubăr! Apucă, bade, de ici, or te-o chinuit prea mult Nastia as'noapte". Nastia era una… mă rog… da' făcea nişte borşuri ruseşti de mamă-mamă, te lingeai pe buze nu altceva!

V-am vorbit de călcătorul din şura-cinematograf. Era ca o covată lungă, scobită dintr-un trunchi gros de răchită. Şi omul de la călcat călca poama bine-bine, fiindcă în ciubăr se mustuia numai o leacă. Călca poama Hristea, fratele mare al mamei. Pe urmă, când Hristea a plecat la război, a călcat poama un ţigan, unu' Mihalachi. Îl spăla bunica cu săpun pe picioare, îi tăia unghiile. Numai după aceea intra la călcat! Călcătorul era aplecat într-o parte. Mustul curgea prin partea aplecată în dejă, vasul care era aşezat jos, jumătate în pământ. Pe urmă culesătura sau, mai bine zis, mustuiala se punea în două butoaie aflate lângă călcător. Şi de abia de acolo veneau alţi oameni şi cărau mustuiala cu sacii la teasc, care se afla tot în şură. Roiau viespile şi gărgăuni din cei mari în jurul teascului şi se înecau de bună voie în mărgelele mustului! Din teasc mustul curgea în lin, un vas mai mititel şi lat în gură, ca şi deja. La sfârşit mustul, de-acuma pişcător, se turna în butoi şi se chiuia la prima găleată turnată, când se învârtojeşte mustul în leică. Dă, după datină. Că tot culesul era o sărbătoare. Din prima zi, de când se punea primul strugure în căldare şi până la ultimul cerceluş cules de pe coardă era o sărbătoare! Mamei şi celor din familie, care au trăit aceste sărbători ale culesului viei, le-a răsunat toată viaţa în urechi şi suflete bătutul butoaielor toamna şi strigătul: "Hailaciubăr! Hailaciubăr!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist