Hoarda de Aur

miercuri, 16 decembrie 2020, 02:51
1 MIN
 Hoarda de Aur

Neaşteptatul succes electoral al unui partid puber, cu liste de pripas, care nici nu a existat la locale, a dat naştere la o multitudine de speculaţii. Eu prefer tonul mai puţin apocaliptic şi o analiză, pe cât posibil, critică şi contextuală. Cred că de aici ar trebui să pornim.

Pe 26 decembrie 1991 se semna actul de deces al monstrului politic numit URSS. O dictatură sângeroasă, cu peste 20 de milioane de oameni asasinaţi, în care supremaţia Moscovei era de natură imperialistă şi militară, cu un model economic bazat pe un centralism păgubos care a dus la implozie şi cu atotputernicia partidului unic, PCUS, stăpân peste toate articulaţiile societăţii, fie ele de securitate, militare, politice sau economice, regimul sovietic a fost unul internaţionalist fiind expresia cea mai clară a dominaţiei unor grupuri minoritare asupra întregii societăţi unde fusese impus, cu arma în mână, comunismul. Prăbuşirea acestui colos, graţie abilităţii lui Ronald Reagan şi a deschiderii către Occident a ultimului său Secretar General, Mihail Gorbaciov, a fost un moment de derută şi adâncă depresie psihologică pentru ruşi. Pe ruinele acestui imperiu criminal, care a încercat în zadar să se cupleze la modelul democratic şi economic liberal, occidental, în cei nouă ani de domnie a lui Elţîn, a renăscut în anii 90 fascinaţia compensatorie a ţarismului fundat pe naţionalism slav, care făcuse gloria Rusiei în secolul al XIX-lea.

Aleksander Dughin, beizadeaua unui înalt ofiţer GRU, fusese plasat ca arhivist al înfiorătoarei instituţii din Piaţa Lubianka, Komitet Gosudarstvennoy Bezopasnosti, „Comitetul pentru Securitatea Poporului” înfiinţat în 1954, demn continuator al NKVD-ului stalinist. Având acces la Fondul Secret, tânărul cercetător află despre întreaga mitologie a „Mamei Rusia”, tema naţionalistă a ruşilor „albi”, oponenţii bolşevicilor internaţionalişti, precum şi despre doctrina mistică a panslavismului, sub flamură căreia funcţionase politica imperială a ţarismuluir (şi care dăduse, între altele, antisemitismul ca politică de stat!). Drept urmare, odată cu schimbarea la faţă operată de KGB, transformat, în 1991, în FSB, se lansează noul efort de renaştere a demnităţii ruseşti cu program colonizator, pe baza naţionalismului gregar şi a mândriei de a fi parte din ceea ce gardiştii albi numeau Rodina Rossia. Vioi, zburdalnicul ideolog, inventează o teorie care, în buna tradiţie a borşului rusesc, amestecă dezinvolt teme ale misticismului erotic de tip fascist a lui Julius Evola cu ambiţiile imperiale ale Noului Ţarism autocrat plus proiectul ambiţios al panslavismului (acesta din urmă agreat şi de mari anticomunişti precum Soljeniţîn!), o formă transparentă de superioritate a rasei slave armat pe forţa de penetrare a bisericii ortodoxe, pravoslavnice, alifie ideologică numai bună pentru ostoit orgoliul rănit şi umilinţa foştilor cuceritori sovietici. Cum Rusia postcomunistă se dovedise refractară la valorile democraţiei liberale de tip occidental (eşecul usturător al reformelor lui Elţîn a dus, după cum ştim, la demisia acestuia şi la venirea la putere, întâi ca Prim-ministru şi apoi ca Preşedinte, a şefului FSB!) trebuia reinventată platforma ideologică a noului imperiu. Abil, Dughin a observat poziţia de inferioritate a Rusiei (marginală şi în Europa, şi în Asia) şi atunci a recirculat vechea obsesie a panslavismului inventând tema civilizaţiei Euroasiatice întruchipată de noul imperiu care urma să se ridice pe cenuşa fostului URSS şi care, fireşte, acoperă nu numai Commonwealth-ul rusesc, european şi asiatic, ci şi vechea sferă de influenţă din Europa de Est. Pe urmele lui Samuel Huntington (cu a sa teorie a „ciocnirii civilizaţiilor”) şi ca efect al influentei naraţiuni istorico-jurnalistice a lui Fukuyama (care a lansat conceptul „sfârşitului istoriei”), Aleksander Dughin construieşte seducătoarea poveste a civilizaţiei Euroasiatice care, doctrinar, se opune infuenţei globaliste a „civilizaţiei Atlantiste” care ar constitui baza ideologică a democraţiei liberale şi a acţiunii NATO. Teorie pe care Vladimir Putin o îmbrăţişează vesel şi o susţine într-un articol din Izvestia, făcând astfel din dughinism baza maşinăriei de propagandă şi subminare a democraţiilor liberale din fostele colonii sovietice din Europa de Est. Aţâţaţi de Sputnik şi de Russia TV, agenţii trădători de ţară din toate aceste foste colonii încep să difuzeze în spaţiul public mesaje împotriva Occidentului şi a democraţiilor liberale, anti-sistem, cu o obstinaţie antiamericană şi, evident, anti-NATO, preamărind iluzoria bărbăţie a lui Putin şi superioritatea Rusiei şi a Chinei. Răcnitori de profesie abuzează, parşiv, de libertatea de expresie (posibilă desigur doar în democraţie, căci în imperiul „euroasiatic” duşmanii regimului sunt rapid lichidaţi cu glonţ sau cu otravă!) şi infectează spaţiul public cu teorii ale conspiraţiei, cu mesaje antidemocratice, cu manipulări mediatice şi pe internet al căror scop este evident: crearea de confuzie şi spălarea pe creier a celor mai puţin obişnuiţi cu informaţia corectă şi cu analiza critică. Pe acest fundal de slăbire a încrederii în valorile democraţiei occidentale şi ale economiei liberale, globaliste (ambele imperfecte, discutabile fireşte, dar de preferat sclaviei şi autoritarismului din lumile iliberale sau autoritariste), discursul politic subminator este întărit cu delir naţionalist (Sfânta Mamă Rusia se transformă, după caz, în dacopatie şi naţionalism ortodox, legionaroid în România, sau în orice altceva reacţionar, tribal, de acelaşi tip în celelalte ţări vizate). În plus, instrumente sofisticate ale securităţii ruseşti intervin, prin companii paravan instalate în Occident (de tipul „Cambridge Analytica”, spre exemplu), direct în procesele electorale, ducând acest război hibrid în zone de neimaginat până astăzi, cu scopul declarat de a-şi lua revanşa pentru înfrângerea suferită în Războiul Rece.

Nu, nu e vorba de vreun reviriment al comunismului aici, deşi colaboraţioniştii occidentali sunt, de regulă, stângişti patologic antiamericani, ci de un proiect absolutist, antidemocratic, prin care Putin încearcă o nouă rebrănduire a Rusiei Ţariste, care să-şi recapete statutul de Mare Putere, statut subminat de înapoierea militară şi economică actuală (în ciuda petardelor manipulatoare din media!), precum şi de sancţiunile economice aplicate celui mai mare agresor din regiune ale cărui principale resurse veneau din exportul de gaz şi produse petroliere (al căror preţ a scăzut dramatic în ultimii ani!).

România se află sub tirul acestui război hibrid de mai bine de un deceniu, iar forţele reacţionare antisistem, violente în discurs şi radicale în ideologie au căpătat, finalmente, şi o reprezentare în Parlament, după ce fuseseră ascunse în ţesutul adipos al PSD-ului (partid care era condus la centru în Epoca Dragnea de un grup de asalt peremist). Este greu de spus cine se află în spatele acestei adunături de strânsură care, pe fundalul unui absenteism masiv, s-a trezit cu nouă la sută din totalul voturilor exprimate. La suprafaţă, se văd doar un băiat nervos, mai potrivit într-o bandă de ultraşi de pe stadioane decât la tribuna parlamentului şi o doamnă guralivă, al cărei loc ar fi mai degrabă la o tarabă din Piaţa Obor. Plus ceva radicali religioşi care au tras o bidinea tricoloră pe faţa lui Dumnezeu. Nu ştim încă cine i-a inventat, dar eficienţa cu care a fost ţintit mesajul naţionalist-ortodox pe social media pentru „patrihoţii” din ţară şi din exil aduce frapant cu metodele folosite la victoria lui Donald Trump de acum patru ani. (Nu e exclus, desigur, ca nişte băieţi cu „ochi albaştri”, iubitori de ţară şi de cruce, de-ai noştri, din popor, să fi repetat figura din 1989 când au pregătit strategic un „gorbaciovist” ca să se dea bine cu „Ursu”!) Aş zice, deci, că „tăcerea e de aur”, dacă asta nu ar fi valabil doar în dictatură!

P.S. Potrivit lui Dughin, baza măreţiei ruseşti este continuitatea nezdruncinată a regimului „euroasiatic” cu Hoarda de Aur, a cărei inimă era în Crimeea, motiv pentru care această provincie trebuia să revină la Sfânta Mamă, chiar cu preţul încălcării acordului de la Helsinki, cel care a stabilit frontierele postbelice ale Europei.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Comentarii