Homo băşcăliensis

Bucuraţi-vă!, voi oameni apăsaţi de griji, căci intrăm pe tărâmul de grabă satisfăcătoriu al râsului cu gura până la urechi. Pasul ne tresaltă şi se aruncă zglobiu pe pajiştea frumos mirositoare despre care spunem cu mândrie că vindecă bolile şi ne deosebeşte de celelalte vieţuitoare care nu pot izbucni în hohote pentru că nu au ajuns la înălţimea spiritului nostru. Aşa şi spunem, că suntem spirituali. Spiritul de glumă ne stă ca o coroană de bezea şi acadele lângă celelalte lucruri minunate cu care am fost înzestraţi să înnobilăm lumea. Ne-a trecut cu bine peste cotropiri, peste molime şi foamete, peste războaie şi peste comunism.

Este, cel puţin pentru noi, românii, parte integrantă a sinei noastre. Dar, încet-încet, paşii ni se afundă tot mai mult, întâi într-o ţărână moale şi apoi într-o mocirlă în toată regula peste care, de undeva, mai vine un iz uşor de iarbă proaspătă, însă când te uiţi atent în jur te loveşte cu mirosul pestilenţial din putregaiul tuturor lucrurilor pe care le-a înghiţit. Nu mai e umor, e băşcălia. Băşcălia care nu ştie de limite sau de oprire pentru că e rezultatul lipsei de cultură şi de orice urmă de civilizaţie, în care ne-am afundat toţi de foarte mult timp încoace. Băşcălia pentru care nu există nimic sfânt. Nimic de neatins. Şi ne place. Ne place, pentru că ne complacem, pentru că în afară de răgetul burţilor nu mai ascultăm de nici o voce. Nu ne mai interesează decât „să ne relaxăm” după nimic şi „să ne simţim bine”. Asta, mai nou, înseamnă exclusiv, să nu avem nici o responsabilitate, să nu ne pese de nimic, să nu intereseze nimic, să nu mai conteze nimic. Şi dacă, printr-o nenorocire, colţii ascuţiţi ai trebilor lumii, ai rezultatelor care aşteaptă atinse, a lucrurilor care aşteaptă să fie făcute, se iţesc de prin cotloanele lupanarului putrezit în care ne „lăfăim”, le râdem cu dinţii stricaţi şi le luăm în băşcălie. Băşcălia toceşte şi colţul cel mai ascuţit şi ne fereşte pe noi de rele şi de toate celelalte.

Nimic nu ne scapă, nimic nu ne poate sta în faţa lăţită de rânjetul deşănţat şi nesănătos al băşcăliei. De ce e nesănătos? Pentru că în mijlocul băşcăliei nu mai sunt lucruri serioase, nu se pot obţine rezultate adevărate, nu există nici cea mai mică speranţă de progres, nu e nici urmă de muncă eficientă şi productivă, nu e nimic. Nimic, doar o adunătură a căror burdihane râd cu mucegaiuri în colţurile gurii, despre „fraierii”, „proştii”, mai nou „looserii” care s-au ridicat şi trec drumul greu, dar roditor al muncii întru sine şi pentru ceilalţi. Şi trebuie să ne oprim în a ne mai amăgi că încă supravieţuim. Nu ne mai asupreşte nimic, decât lenea, incultura şi delăsarea proprie. Şi pe astea băşcălia le hrăneşte ca pe proprii copii diformi. Băşcălia este vântul care ne poartă şi tărâmul fetid pe care eşuăm, zilnic şi pentru o viaţă. Ascunsă cu perfidie sub semnul umorului ne roade sinele, sinea şi viitorul în măsuri egale.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi