I wanna be like Mike (Vreau să fiu ca Mike)

Cel mai probabil vorbim astăzi despre un subiect care nu ne place. Nu ne place pentru că ne-am obişnuit să alegem doar calea uşoară. Nu ne place pentru că ne-am aruncat cu toţii cu nesaţ într-un simulacru al performanţei şi al valorii care ne convine sau pe care nu mai putem să îl concurăm cu argumente reale (importantă e hârtia, scaunul şi ce reuşeşti să îi faci pe ceilalţi să spună despre ţine; în nici un caz cine eşti sau ce faci cu adevărat). Nu ne place pentru că ne-am obişnuit ca rezultatele să fie pe hârtie, corespondentul în viaţa reală nu doar că nu ne interesează, dar a ajuns să ne sperie. Nu ne place pentru că nu ne mai place deloc să facem nici un fel de efort. Nu ne mai place disciplina (de asta au murit oameni la revoluţie? Să rămânem închistaţi în nişte reguli ale cuiva? Abominabil!), iar rigoarea ne dă fiori pentru că încadrează instantaneu în grupul fatidic al „fraierilor”.

Astea, şi multe altele (pe care le puteţi numi şi voi), sunt motivele pentru care cred că un film documentar ca „Ultimul dans” ar trebui să fie materie obligatorie de dirigenţie încă din clasele mici. Ar trebui să devină materie obligatorie la bacalaureat sau orice altă metodă credeţi că ar ajuta să îl facă să ajungă la minţile tinere de la care sperăm salvarea mai ceva ca de la zeii din antichitate. Acest film este o lecţie fără rest despre ce înseamnă să faci ce trebuie, când trebuie şi cum trebuie, spusă cu o onestitate atât de directă, încât orice „şmecher” ar fi pus la grea încercare să găsească o replică „deşteaptă” care să îl desfiinţeze. E un film în care „vezi” şi trăieşti alături de protagonişti povestea succesului real şi a tot ce înseamnă chinul, munca, efortul uneori aproape inuman, disciplina mentală şi cea practică, ordinea „adevărată” a lucrurilor din spatele acelui succes. E un film în care „miturile” deşănţate ale modernităţii, mai ales româneşti, sunt dărâmate cu forţa istoriei netălmăcite. Poţi să vii din ultimul colţ din lume şi să ajungi stăpânul ei. Dar trebuie să munceşti. Mult, foarte mult. Singura garanţie a succesului, chiar şi când eşti cel mai mare talent văzut vreodată, este munca istovitoare într-o disciplină a scopului de la care nu poţi să te abaţi nici o secundă. Şi asta nu se poate opri nici atunci când ai ajuns să fii cel mai bun, în vârful tuturor piramidelor. Abia atunci te încarci cu o responsabilitate care depăşeşte tot efortul pe care l-ai depus până atunci. Trebuie să îi conduci pe alţii, să îi ajuţi sau să îi motivezi să se depăşească pe ei înşişi, să aspire mai departe de vârful nasului. Dacă nu reuşeşti să faci şi lucrul asta bine, adică să ai rezultate, tot ce ai făcut până atunci îşi pierde valoarea într-o cantitate dureros de mare.

Şi asta e doar începutul. Lecţiile pe care ni le dă, fără să fie deloc scopul său, se întind peste toate cele lumeşti şi peste toate cele care ne lipsesc atât de grav şi atât de dăunător. Vă invit să îl vedeţi şi mai ales să vă convingeţi copiii să îl vadă. Să ajungă să spună, ca şi eroul filmului, când vor fi ajuns cei mai buni din lume, „în fiecare seară, în tribune este măcar un om care nu m-a văzut până atunci şi care nu o să mă mai vadă a doua oară. Pentru el trebuie să dau tot ce pot, să vadă cu ochii lui, în experienţa sa unică, de ce sunt cel mai bun care a fost vreodată”.

„The Last Dance” pe Netflix şi pe Pro Arena.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi