Iaşul

Uite aşa m-am copt, în amurgul Copoului, cînd soarele îşi prefirează ultimele raze călduţe prin frunzişul uriaşului arbore gingko din parcul Puşkin (azi Titu Maiorescu), loc pe care altădată îl numeam „la balenă”, după forma fîntînii arteziene, care nu funcţiona mai niciodată şi care era locul de întîlnire predilect al studenţilor amorezaţi. Şi asfinţitul leşios e salvat de valurile de blugi, care se revarsă la vale, spre statuia lui Eminescu, ce urmăreşte cu mâinile aduse a închinăciune frumuseţile filiforme şi mai trupeşe îmblugite. O mare albastră de blugi: şi spălaţi, şi prespălaţi, şi decoloraţi, şi frumos călcaţi, şi revoluţionar nespălaţi, şi „blugi lişenţî”, cum spunea moldovineşte colega mea din Siret, şi rupţi, şi flenduriţi dinadins, cu floricele, cu cănăfiori de mătase şi cu alte bibiluri. Iar la blugi adidaşi, dar, fireşte, şi pantofi cu ţiu ascuţit şi cu toc, toc cît mai înalt (nu strîmba din nas, cititorule, acum tot mai puţini suntem aceia, care credem că blugii cu pantofi ultraeleganţi înseamnă ţopenie). Apoi poţi vedea pălăriile ridicate, pensionare, universecuriste, cu studii la Moscova, hiritisindu-se: „Omagii doamnei…”, „Ce bine-mi pare că…”, „Oooo, ce plăcereeee!”(când văd pălăriile astea în zi de alegeri coborînd pe Copou, ştiu că PSD-ul va ieşi iarăşi bine la Iaşi). Sau vezi şi cîte o rochie lungă, mai trecută, care de obicei se întâlneşte cu altă rochie trecută şi mohorîtă, ambele înzestrate cu limbi-elice, care, potrivit căilor neştiute ale Domnului, le umblă în gură de cîteva ori mai repede ca la celelalte făpturi, această morişcă însufleţindu-le oarecum viaţa cenuşie şi acrită.
Iar după ce am fost plămădit aici şi am crescut ca o pîine, oraşul devine cu vremea corpul meu mai mare, care creşte şi descreşte în ritmul unei inimi, suflă ritmat în aerul matinal al străzilor lui, doarme calm în tăcerea parcurilor şi visează. O, cît visează! Aşa sunt pentru mine Iaşii – corpul, pielea pe care o îmbrac zilnic, casa care creşte în mine cît o supernovă, o casă-citadelă jinduind tei înfloriţi, care în vis părăseşte mîlurile Bahluiului, se ridică, bubuind cu toate motoarele aprinse, spre Copou, apoi se înalţă lin, ca o Cetăţuie eternă undeva în aerul îmbătat de vii al Şorogarilor sau spre altă colină de vis. Aşa îmi place oraşul! Iar cînd îl părăsesc pe o vreme este ca atunci când îţi moare cineva drag în tinereţe – tatăl, bunăoară, sau o iubită. Şi te trezeşti nopţile cu un gol imens în suflet. Abia atunci devii conştient de el, simţi cît de adîncă a fost dragostea pentru acesta. Aşa se întîmplă cînd las Iaşii pentru mai mult timp. Revin în oraş ca dintr-un somn de moarte şi atunci îmi dau seama cu cîtă ieşire din minţi îl iubesc.
Îmi place chiar şi cînd pîinea aceasta a oraşului este mai amară. Da, au farmec chiar şi cînd sînt trişti Iaşii şi tocmai acesta este farmecul lor. Scriam chiar în acest ziar că atunci îmi place oraşul mai mult. Tristeţea aceasta frumoasă! Mai cu seamă atunci oraşul capătă o aură greu de descris. O aură tristă şi dulce. Cînd Iaşii coboară… coboară… pe treptele de la Mitropolie, pe Otilia Cazimir, pe Râpa Galbenă. Se ascund în locuri întunecoase, prin încrengătura de hudiţe prăvălite din Ţicău sau din Ciurchi. Îţi iubesc, oraşule, tristeţea de bătrân, cu vinişoarele de sânge gata să explodeze în retină, cocoşeala de umeri adunaţi pe coline de ceaţă, cutremurate de zvon de clopote, plutirea în mierea veacurilor trecute, vaierul tramvaielor, respiraţia aceasta gîfîită de sub ploi, de pas înapoi şi de scuturare a nădejdilor, pe care nici victoriosul şi modernul Palas Mall nu le poate şterge, iar clădirile întunecate de termopan nu fac decât să accentueze, starea de momâi în ceaţă.
Îmi plac la Iaşi culmile înalte şi masive, decupate nopţile pe cer, ale acoperişului Universităţii, luna delirînd în lucarnele vechilor zidiri, frunzişurile prefirate de o lumină venită de undeva de jos, mîna retorică a Kogălniceanului atinsă de strălucirea lunii, o lumină adevărată, într-o negrăită linişte. Îmi place că bisericile nu se scufundă, nu se prăbuşesc, nu se înclină turistic ca la Pisa – ele rămîn. Îmi place apa Bahluiului, da, mă înnebuneşte verdele-mîl sau mieriu, după cum o alintă lumina. Îmi place cum Cuza Vodă şi corifeii Unirii continua să dea proclamaţii în Piaţa Unirii, în pofida găinaţului care-i albeşte an de an. Îmi place chiar şi mirosul de gunoi şi de descompunere, venit dinspre maşinile murdare ale Salubris-ului, miros care face trecutul mai viu decât monumentele boite ale oraşului; tot de aceea îmi place pînă la uitare de sine cum iarba perfidă năpădeşte în amurg prin crăpăturile soclului Voievozilor, iar la doi paşi Fundaţia se stinge în bîzîitul amăgitor al automobilelor. Îmi place cerul solemn al oraşului, lărgindu-se auriu deasupra celor şapte coline ale oraşului, dar şi cerul tulbure şi umil ca din pînză de sac. Iubesc zidurile Goliei ca învelite în pînză veche şi cînd greutatea lor se răsfrînge în lipsa de greutate a Turnului, stăruind peste oraş.
Şi uite aşa m-am copt cu înţelepciunea şi bunătatea lui moldovenească, cu firul lui de poezie depănat de atîţia mari poeţi, cu umorul molcom chiar cînd capătă nuanţe ironice. M-a copt lecuindu-mă de răutăţile lumii, de îndoieli, de greşeli, de ezitări, fără de care nu aş fi avut nici certitudini. Iar tu, oraşule, eşti o certitudine. Sărîmîna, Iaşule!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist