Iaşul enigmaticelor iubiri: adoratorii Anei Cojan

De curând, am găsit în cutia mea poştală un plic mare, format A4, înăuntrul căruia se afla o cărticică subţire şi uşoară ca o frunză veştedă desprinsă de pe ram… Pe plic, am văzut scris numele meu, am deschis şi cartea, crezând că voi da şi peste un autograf. Nu am dat. Curierul care mi-a pus plicul în cutia poştală a dat dovadă de maximă precauţie. Putea, desigur, să sune la poartă şi să-mi înmâneze cartea personal. Misiunea lui se pare însă că a fost destul de dificilă, aşa că a preferat să se ascundă în anonimat.

De obicei, când poştaşul sau altcineva îmi pune corespondenţa în cutie, şi Maşa, şi Celsius, câinii mei de pază, destul de blânzi, de altfel, îl simt de la distanţă şi se reped la poartă făcând o gălăgie infernală. Ca să le poată anihila vigilenţa, curierul le-a aruncat câinilor prin gard câte un os. Pe unul scria „love”, pe celălalt „iubire pură”.

Învârtind plicul pe o parte şi pe alta, am scos dinăuntrul lui o cărticică. Sus, în locul predestinat autorului, am dat doar peste un titlu tipărit cu litere cursive de culoarea sângelui: „Ani, iubirea mea”, iar jos am descoperit sigla şi numele editurii: Magic Print.

Citind titlul căţii, am tresărit: „Nu cumva e vorba de Ana Cojan şi de iubirile sale?” mi-am zis. Şi nu m-am înşelat, căci aruncând un ochi peste ultima copertă, am văzut acolo tronând portretul Anei Cojan, iar dedesubtul lui portretul lui Mihai Ursachi, aflat cu o treaptă deasupra fotografiilor academicianului Răzvan Theodorescu şi Petru Creţia, iar sub ele, portretele poeţilor Gherghe Olteanu şi Dan Giosu.

M-am uitat şi peste cuprins: cartea este o antologie a poeţilor cărora muză a fost Ana Cojan. În acest sens, cartea are aerul unui herbar, în care alături de poezii, sunt prinşi în bolduri, unii sub forma de bondari, alţii sub forma de fluturi, autorii.

Cartea reprezintă o surpriză. E o ieşire din crisalidă.

Lumea literară ieşeană o cunoştea pe Ana Cojan într-un fel. Acum, prin intermediul acestei cărţi, are posibilitatea să-i descopere o altă faţă şi o altă strălucire, chiar dacă această strălucire a apus demult şi a ruginit pe alocuri, căpătând aerul unui palimpsest închis într-o vitrină.

Noi ştiam doar de iubirile Anei legate de poeţii Mihai Ursachi şi Dan Giosu, dar iată că acum Ana Cojan scoate din lada ei de zestre închisă undeva într-un pod sentimental şi alte iubiri: Răzvan Theodorescu, Petru Creţia, Gheorghe Olteanu. Probabil că în acest herbar sentimental ar fi putut încăpea şi alţi adoratori ce au trecut prin viaţa ei, dar autoarea a considerat că, deocamdată, sunt suficiente şi aceste nume.

Fireşte că nu toate poeziile din antologie îi sunt dedicate Anei. Toate însă vorbesc despre iubire. Şi e posibil să fii fost inspirate şi scrise pentru ea.

Printre poezii, descoperim şi două scrisori ale lui Petru Creţia, trimise în perioada anilor 1982, la scurt timp după plecarea lui Mihai Ursachi în America, dar şi în perioada în care în viaţa Anei apăruse Dan Giosu, un trubadur mai tânăr cu două decenii decât ea.

Cităm din Creţia: „O, Ani, ce dragă poţi să-mi fii şi ce bucuros te-aş strânge, în efigie, de gât că dacă a trebuit să aştept o viaţă ca să-mi poţi scrie aşa. Iar felul în care te-am iubit face felul de-acum mai bogat fără să-l facă nostalgic, scrisorile acelea nu sunt un cenotaf iar clipa de acum şi anii care vin ar din substanţa acelui timp ceva inconsumptibil.”

Şi acum, decupez şi un scurt poem scris de Mihai Ursachi, intitulat Credinţa copilei: „Feţiţa aceea, pe care atât o iubeam, mai credea/ că din cochilia lui melcul plecase/ undeva foarte departe/ şi că se va întoarce/ drept care-i păstra cu iubire cochilia/ şi-l aştepta…”

Melcul însă a revenit mult prea târziu, când în cochilia lui alţi melci, unii tineri şi sprinţari, alţii docţi, cu morgă, îşi făcuseră sălaşul. Luaseră. Tuturor eterna copilă a iubirii, Ana, le-a păstrat o dulce afecţiune.

„Ani, iubirea mea” schimbă perspectiva legată de biografia poeţilor Mihai Ursachi şi Dan Giosu, ambii plecaţi de un timp într-o lume ceva mai liniştită. În acest sens, cartea este extrem de incitantă. Ea naşte o serie de întrebări asupra poeziilor cuprinse în volum, dar a sentimentelor trăite de protagonişti.

Mulţi, citind această carte, cu siguranţă se vor întreba strâmbând uşor din nas: Dar ce-a vrut să demonstreze cu asta Ana? De ce a făcut publice iubirile ei, care ţin de-o zonă intimă a fiecăruia din noi? De ce n-a lăsat această muncă pe seama viitorilor biografi? Ce se crede cumva a fi o nouă Veronică? Sau o nouă Lou Andreas-Salomé, cea care a fost muza lui Wagner, Nietsche, Freud şi Rilke, prinzând în mrejele iubirii ei şi alţi mari filosofi şi artişti ai vremii? Sau o nouă Gala, care a fost soţia lui Paul Eluard, apoi a devenit strania iubită, dar şi mai strania soţie a lui Salvador Dali?

În fond de ce nu? Poate că Ana Cojan posedă câte ceva din farmecul fiecăreia din aceste femei fatale. Ele au căutat celebritatea. Ani, până la această carte, altceva. Ea s-a mulţumit cu fascinanta partea a umbrei, acolo unde se află izvorul tulbure al poeziei şi al vieţii de alcov. Dar acum, iată, ajunsă la o vârstă a amintirilor, uşor-uşor, ca un fluture de noapte, muza Ana iese în lumina reflectoarelor.

În fond, fiecare femeie are dreptul să-şi aleagă modelul ei în viaţă. Unele femei în nefericirea lor se cred Anna Karenina, altele Madame Bovary, altele îşi aleg un alt standard de frumuseţe. Ani e o visătoare, dar o visătoare care ştie să-şi trăiască fiecare clipă cu discreţie şi voluptate. După cum vedem din corespondenţa lui Petru Creţia, ea e cea care stimulează şi preia iniţiativa într-o relaţie sentimentală. E posibil ca şi pe ea trecutul să o doară, dar nu atât încât s-o împingă pe marginea prăpastiei, căci în locul prăpastiei ea preferă o nouă iubire.

Mesajul ei e unul simplu şi discret: nimic nu e din ce pare a fi. Marile destine se construiesc de multe ori în umbra marilor iubiri. În acest sens, am putea spune, făcând o paralelă în timp, o parte din tumultul muzicii lui Wagner i se datorează zbuciumului amoros al lui Lou Andreas-Salomé, ca de altfel şi o parte din ideile lui Nietzsche. Întâlnindu-se cu tânăra şi fermecătoarea petersburgheza Lou, scepticul Nietzsche a exclamat: „Din ce stele am căzut pentru a ne întâlni aici”. Oricum, cu sau fără ploaia de stele, Nietzsche a acceptat triunghiul amoros, împărţind-o pe Lou cu prietenul său bun, filosoful Paul Ree, preocupat de psihologie şi de Schopenhauer. La Freud problema e ceva mai complicată. Cum de a căzut părintele psihanalizei Sigmund Freud în poalele unei tinere femei care se ocupa şi ea tot de psihanaliză? Ce l-a atras?

Cât în privinţa lui Rilke, aici lucrurile sunt ceva mai limpezi. Pentru Rilke, întâlnirea cu Lou a însemnat probabil întâlnirea cu poezia. Mai vârstnică cu şaisprezece ani, Lou i-a schimbat nu numai numele, ci şi destinul. Corespondenţa purtată între ei conferă iubirii lor o strălucire aparte. Acolo e multă muzică şi poezie. Dar şi multe frământări, diurne şi nocturne.

Fără îndoială, Ana Cojan nu-i nici Veronica Micle, nici Lou. După cum Mihai Ursachi, Răzvan Theodorescu, Petru Creţia, Dan Giosu sau Gheorghe Olteanu nu sunt nici Wagner, nici Nietzsche, nici Freud, nici Rilke.

Se înţelege de la sine că nici unul dintre adoratorii Anei nu are anvergura iubiţilor lui Lou. Aici avem de-a face cu o altă partitură, de esenţă balcanico-moldavă. E şi joc, e şi melancolie, e şi multă disperare de cauză la mijloc. Poveştile se petrec într-un alt cadru, marcat de anii comunismului. Dar se pare că marile iubiri nu ţin cont de nici un regim, ele înfloresc la fel de frumos şi în perioada represivă a dictaturii, şi în cea a societăţii liberale.

Neîndoielnic că aceste tainice iubiri s-ar fi dezvoltat cu totul altfel dacă s-ar fi consumat la mijlocul secolului nouăsprezece sau chiar la sfârşitul lui. În saloanele aristocratice unde se asculta muzică şi poezie ar fi avut schimburi de replici între protagonişti, ba chiar şi provocări la duel, astfel că viaţa literară de pe Bahlui ar fi fost mult mai animată.

Replici contondente au avut loc între adoratorii Anei şi în epoca noastră, dar ele s-au consumat pe terasa unei cârciumi sau la tribuna unei demonstraţii. Şi Răzvan Theodorescu, şi Mihai Ursachi în tinereţea lor au avut aerul unor dandy, în mâinile cărora ar fi stat la fel de bine şi spada, şi revolverul. Cât în privinţa lui Dan Giosu, pentru a apăra onoarea Anei, el ar fi apelat la pumni. Dar n-a fost să fie. Trăim într-o epocă anostă şi trebuie să ne mulţumim cu ce avem.

Şi, totuşi, chiar şi această epocă nu e lipsită de suspans. Astfel, la mijlocul anilor nouăzeci, în plină restauraţie, aflându-se la tribună în faţa unei adunări publice, Mihai Ursachi, provocat de eleganţa vestimentaţiei, dar şi de erudiţia discursului lui Răzvan Theodorescu, nu s-a putut abţine să-i şoptească la ureche: „Dragă Răzvan, tandră canalie ce eşti, dacă aş avea un pistol la mine, te-aş împuşca acum, cu mâna mea, fără să clipesc…”

Cei doi se aflau în tabere adverse. Academicianul Răzvan Theodorescu în tabără lui Iliescu, Mihai Ursachi în tabăra Alianţei Civice. Astfel că replicile lui Mihai au fost decriptate atunci în cheie politică. Ele au avut însă şi damful unei revanşe sentimentale.

Antologia Anei e un pas. Probabil, urmează jurnalul său, ce cuprinde un număr impresionant de pagini. Oare cine va avea curajul să-l publice?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist