Încă un monument stârneşte controverse

Oarecum neaşteptat, după inaugurarea monumentului dedicat Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, au apărut o serie de voci critice care au clamat că, pentru unii trecători, semnificaţia poziţiei celor două figuri, mantia de inox care-i învăluie, precum şi copacul harpiilor, unde sunt reprezentaţi figuri de securişti (printre care şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, cunoscutul academician dovedit colaborator) ar fi greu de descifrat.

Au fost, de-a lungul timpului, mai multe monumente de for public făcute din bani publici, unele mai reuşite, majoritatea mai puţin. Însă să foloseşti vreodată ca argument gustul publicului înseamnă să condamni societatea la stagnare. Publicul larg este educat şi prin modul în care este tratat spaţiul public. Monumentele de for public spun ceva despre societate şi reprezintă un reper vizual aproape inevitabil pentru cetăţeni.

Ca să dau un exemplu tot din zona figurativă: marele Rodin a vrut să-i dedice un monument lui Balzac, dar pentru că, imersat în opera sa, a dorit să realizeze ceva mai creativ, mai departe de figura scriitorului, a fost nevoie să treacă 20 de ani de la moartea sa până ca statuia să fie, într-un final, dezvelită în Paris.

Nu sunt un fan al artistului Virgil Scripcariu. Însă monumentul făcut de el şi instalat în Cotroceni, la intersecţia a trei străzi, pe bani privaţi, nu publici, reprezintă o viziune deloc greu de înţeles despre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi monştrii cu faţă umană care au colaborat cu sistemul represiv. Singurul element care poate că are nevoie de context este mantia de oţel inoxidabil care înveleşte cele două statui în mărime naturală. Potrivit artistului, aceasta a fost bătută cu toporişca pentru a obţine un efect care să ducă cu gândul la cicatrici.

În Coreea de Sud e o lege care prevede ca 1% din bugetul unei construcţii de mari dimensiuni să fie alocat unui lucrări de artă în spaţiul public. Evident că, oricât de bun ar fi artistul comisionat, vor apărea astfel lucrări contestate de comunitate, cum a fost şi cazul lui Frank Stella, un artist american aparţinând curentului expresionism abstract. Sculptura sa, intitulată Amabel (1997), care a folosit 30 de tone de oţel, instalată în faţa sediului central al POSCO, unul dintre liderii mondiali ai industriei oţelului, e considerată una dintre cele mai detestate lucrări din spaţiul public.

Chiar şi artiştii foarte mari pot intra uneori în coliziune cu preferinţele comunităţilor unde le sunt instalate operele de artă. Ideea e însă alta: dacă te limitezi doar la gustul prezent al publicului nu permiţi societăţii să progreseze. E nevoie de abordări noi, diferite, din când în când, pentru a stimula imaginaţia şi a face omul să-şi pună întrebări. |sta e unul dintre rolurile şi rosturile artei. 

Închei cu un citat din Diana Marincu, cea care a supervizat ultimele bienale Art Encounters din postura de director artistic al fundaţiei: „o categorie distinctă a discursurilor prezente în spaţiul public este cea a monumentelor comemorative, dirijate cel mai adesea de impulsuri conservatoare şi de nevoia recuperatorie a unor momente istorice cheie pentru fixarea identităţii actuale. Acestea au ocupat până de curând cea mai amplă propunere a autorităţilor de «ideologizare» a spaţiului public, care «frânează relaxarea spaţiului public şi favorizează atât reideologizarea acestuia, cât şi cultivarea prostului gust în materie de monumentalistică», scria grupul Duo van der Mixt din Cluj în urmă cu mai bine de zece ani în conjuncţie cu problematicile enunţate şi cu propriile lor proiecte artistice de critică şi arhivare a discursului triumfalist şi naţionalist despre spaţiul public”.

Dacă tot nu reuşim să depăşim etapa monumentelor comemorative, măcar să încurajăm artiştii să vină şi cu alte abordări, nu să rămânem blocaţi într-un limbaj vizual de secol 19.

Unii nu vor vedea niciodată mai mult decât ciori în acel copac. Însă să le dăm şansa altora să-şi pună întrebări şi să avem încredere că unii vor găsi şi alte răspunsuri. Asta înseamnă să respecţi cetăţeanul: să ai încredere în el, nu să-i desconsideri capacitatea de înţelegere.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi