Iran sau Aviz nemulţumiţilor democraţiei

Numele Daliei Sofer a devenit cunoscut pe piaţa internaţională de carte în ultimul deceniu şi jumătate (autoarea are aproape cincizeci de ani). A avut succes cu romanul de debut The Septembers of Shīrāz/ Septembrie în Shīrāz, apărut în 2007 (şi tradus rapid în română, în 2008). Deşi trăieşte la New York de multă vreme şi a beneficiat de o educaţie umanistă (anglofonă şi francofonă), Dalia Sofer nu poate fi încadrată uşor în profilul cultural al noii generaţii de romancieri americani. Provine dintr-o familie evreiască iraniană care, la începutul anilor optzeci, suferă persecuţii teribile (pe fondul Revoluţiei Islamice), văzându-se nevoită să emigreze în Statele Unite (pe când scriitoarea avea numai zece ani). Septembrie în Shīrāz este cronica momentului respectiv, o „autoficţiune” grefată pe un interval temporal de transformări radicale şi cumva ireversibile. Romanul reuşeşte să surprindă remarcabil starea de teroare indusă de alunecarea Teheranului (cândva considerat, şi el, „un Paris” al Orientului) spre totalitarism. Principala calitate a volumului Septembrie în Shīrāz rămâne, de aceea, capacitatea de a întreţine starea de nevroză pe care personajele încearcă întâi să o suporte, iar, ulterior, să şi-o asume.

Contextul istoric general apare în roman fragmentar, prin imagini sporadice, desfăşurate precum piesele unui puzzle. Intuiţia cititorului şi istoria propriu-zisă unesc aceste puncte disparate, pentru a alcătui un tablou înfricoşător. La 1 aprilie 1979, Iranul „se proclamă” Republică Islamică, punându-se capăt, oficial, revoluţiei începute cu un an mai devreme. Şahul Mohammad Reza Pahlavi, ultimul reprezentant – pe tron – al vechii monarhii persane, părăseşte ţara, bolnav şi umilit, lăsând locul unui nou lider politic (şi, totodată, religios) – Ayatollahul Rohollah Khomeini. Episodul a fost considerat a treia mare revoluţie din istorie, după cea franceză şi cea bolşevică, întrucât acum se pun bazele transformării fundamentalismului islamic într-o forţă politică şi ideologică de anvergură, atât în Asia, cât şi în Africa. În deceniile următoare, el va contrabalansa liberalismul apusean, ducând la redefinirea zonelor de influenţă la nivel planetar. Iniţial, Revoluţia Islamică a entuziasmat milioane de iranaieni (după fuga şahului, ayatollahul e primit ca un rege la Teheran), dar, mai târziu, îşi arată adevărata faţă – brutală şi izolaţionistă. Noua Constituţie (teocratică) a ţării stipulează ca obligaţie supremă a fiecărui cetăţean păzirea cu sfinţenie a legilor islamice (mergându-se până la martiriu). De asemenea, se supralicitează identitatea pură iranaiană, opusă civilizaţiei decăzute a Apusului (fobie culturală determinată şi de impresia colectivă că şahul ar fi fost o marionetă în mâinile americanilor).

Septembrie în Shīrāz se concentrează pe durata unui an întreg, din septembrie 1981 până în septembrie 1982, o perioadă de timp când efectele nefaste ale revoluţiei ating apogeul. Oamenii sunt arestaţi, anchetaţi sumar şi executaţi pentru motive aberante, ce combină, grotesc, politicul cu religiosul. În centrul poveştii, se află familia bijutierului evreu Isaac Amin care deţine o afacere profitabilă, în Teheran, până la debutul evenimentelor. Într-o dimineaţă de septembrie însă, inevitabilul se produce. Isaac este arestat şi închis într-o puşcărie sordidă, unde umanitatea prizonierilor se esenţializează, atingând palierele instinctualităţii primare. Acuzaţia? Sionism, desigur. Pe lângă naraţiunea lui Isaac, aflăm şi povestirile complementare ale celorlalţi membri ai familiei Amin: Farnaz (soţia protagonistului), Shirin (fetiţa lui de nouă ani) şi Parviz (fiul – student la arhitectură în New York). Fiecare intermezzo epic reprezintă o „istorie mică” generată de convulsiile „istoriei mari”. Când, prin jocul ciudat al sorţii, familia se reuneşte temporar, decide, inspirat, să abandoneze Iranul şi să treacă fraudulos graniţa. De-a lungul călătoriei riscante, tensiunea creşte exponenţial. În epilog, Sofer („ficţionalizată” în personajul Shirin) mărturiseşte: „La 12 septembrie 1982, /…/ ne-am trezit în zori şi ne-am îmbrăcat ca de obicei, iar apoi ne-am luat bagajele. Urma să plecăm din casa noastră din Teheran şi să ne îndreptăm spre nord, pentru a fugi din ţară, peste graniţa cu Turcia, cu ajutorul unor traficanţi. /…/.  Aveam zece ani atunci. /…/.  Îmi amintesc că mi-am aşezat cu grijă papucii sub un scaun, imaginându-mi cum aveau să-i găsească acolo vecinii, săptămâni sau chiar luni mai târziu, după ce îşi vor da seama că dispăruserăm. Va fi asemenea unei anchete a poliţiştilor în casa în care fusese omorât cineva. Îmi imaginam cum nişte străini urmau să-mi inspecteze lucrurile, spunând – «Fetiţa asta colecţiona pietricele şi abţibilduri. Îi plăcea Micul prinţ al lui Saint-Exupéry şi a citit /…/ fabulele lui La Fontaine.»” Cine nu are victime ale dictaturilor ar trebui, poate, să-şi cumpere.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi