Istoria naturală a agresiunii

„Nu credeam că în Europa secolului 21 mai este posibil să văd/să trăim asa ceva!” este una dintre afirmaţiile cel mai frecvent enuntaţe de când a început ultimul război de pe planetă, de data asta atât de aproape de noi. Recunosc că pe mine m-a surprins. Destul de mult. Am uitat pare’se că violenţa exterminatorie, adică cea care duce în final la suprimarea indivizilor concurenţi îşi arată chipul hâd în situaţii poate şi mai puţin aşteptate (la îmbulzelile pentru a prinde promoţia la ulei sau la tigăi de 10 lei). Este destul de evident că am început să credem cu o aroganţă demnă de „omul modern” că ne-am ridicat, ca specie, peste comportamentul animalelor şi că suntem o specie superioară. Dar iată cum, cu elocvenţa şi penetrabilitatea dezarmantă caracteristice naturii în toate aspectele ei, ni se aduce aminte că agresivitatea şi, mai precis, agresivitatea concentrată împotriva altor indivizi din aceeaşi specie, este departe de a fi eradicată din creierele noastre. Capodopera creaţiei, creierul uman, păstrează această trăsătură de comportament, aşa cum păstrează şi frică, ca o moştenire esenţială a aparatului de supravieţuire.

În natură, lupta este un proces mereu prezent, mecanismele sale de comportament şi armele sunt atât de dezvoltate şi au apărut atât de evident sub presiunea de selecţie a unei funcţii de conservare a speciilor. Agresiunea, departe de a fi principiul diabolic, distructiv pe care psihanaliza clasică l-a descris a fi, este într-adevăr o parte esenţială a organizării instinctelor care ne păstrează în viaţă. Deşi accidental poate funcţiona în mod greşit şi poate cauza distrugere, acelaşi lucru este valabil pentru practic orice parte funcţională a oricărui sistem. Mutaţia şi selecţia, marii „constructori” care fac arborii genealogici să crească tot mai sus, au ales, dintre toate lucrurile puţin probabile, lăstarul aspru şi spinos al agresiunii intraspecie să poarte florile prieteniei şi iubirii aproapelui.

Cu umanitatea în situaţia sa culturală şi tehnologică actuală, avem motive întemeiate să considerăm agresiunea intraspecifică cel mai mare dintre toate pericolele. Nu ne vom îmbunătăţi şansele contracarându-l dacă îl acceptăm ca pe ceva metafizic şi inevitabil, dar, pe de altă parte, poate vom reuşi găsirea de remedii dacă investigăm lanţul cauzalităţii sale naturale. Oriunde omul a atins puterea de a ghida voluntar un fenomen natural într-o anumită direcţie, s-a datorat înţelegerii lanţului de cauze care l-au format. Şi dacă nu reuşim să înţelegem cum funcţionează fabrica lui neuronală trebuie să păstrăm cât mai vie una dintre lecţiile fără dubiu ale istoriei: s-ar putea să ai o bună şansă de a câştiga atunci când te lupţi cu o armată. Nu ai nicio şansă să câştigi când lupţi cu o naţiune. Poţi fi sigur că nu vei câştiga niciodată când te lupţi cu toată lumea.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi