Iubirea e autosugestie

Multe fete habar nu au avut că le iubeam, nu le dă­deam niciun semn al afecţiunii mele şi, să nu mă în­ţe­legeţi greşit, sentimentele mele erau reale şi profun­de. Mă gândeam zi de zi la fiinţa adorată, o visam, su­fe­ream că nu o puteam avea, deşi de multe ori nu fă­ceam nimic în sensul ăsta, o analizam în cel mai mic detaliu, o memoram în amănunţime, o dise­cam în mii de bucăţele pe care le iubeam în parte, îmi ima­ginam scenarii dintre cele mai romantice pe care nu le du­ceam, evident, niciodată la îndeplinire, dar asta era sa­tisfacţia mea, să mă văd, fie doar în vis alături de ea.

Odată cu vârsta, evident că sufletul mi s-a tocit. Era şi firesc, de la atâta uzură şi ardere continuă orice lucru se cam tăbăceşte. Am învăţat să ard mai mocnit, mai cu răbdare, sau poate mai superficial? Nu ştiu. Cert este însă că adevărul spus de Camil Petres­cu nu şi-a pierdut din consistenţă, ba din contra, s-a limpezit şi mai tare. Orice aş simţi, oricând, faţă de orice sau oricine, acel ceva nu va fi străin de voinţa mea. Dacă eu nu mi-aş şopti aproape inconştient, dar în continuu, privitor la ţinta mea că da, este aşa cum îmi place mie, exact aşa cum am gândit, are exact calităţile pe care mi le-am dorit întotdeauna, e potrivită cu mine ş.a.m.d., acel ceva sau cineva ar fi la fel de neimportant/indiferent ca orice necunoscut pe lângă care trec în grabă pe stradă, o frunză pe care o calc sau un zgomot pe care îl percep în depărtare. Pentru că fiecare iubire în parte trebuie să fie conformă cu ceea ce îşi doreşte fiecare în sinea lui, cu valorile pe care şi le-a construit de-a lungul vieţii, cu aşteptările sale. Ceea ce eşuează de la asta va eşua şi în iubire oricât de mult ar încerca.

Iar când spun iubire, pentru cine vede mai departe, nu mă refer doar la sentimentul romantic arhicunoscut, soldat de cele mai multe ori cu pupături şi alte chestii carnale languroase, mai mult sau mai puţin umede, cu plânsete penibile, râsete isterice, priviri pierdute şi altele asemenea, ci la orice sentiment puternic ce implică pasiune adevă­rată, dăruire, patimă. De aceea matricea lui Camil Petrescu poate fi folosită în orice dimensiune a vieţii.

Să luăm ceva la întâmplare, dar nu străin de actualitate. Campionatul Mondial de Fotbal cred că e un prim exemplu destul de bun. Noi, românii, nu suntem reprezentaţi acolo, se ştie, echipa noastră e, cum să spun, din altă sferă a valorilor de ceva vreme, şi cu toate astea urmărim majoritatea dintre noi evoluţia celorlalţi fericiţi. Şi ce facem, luăm partea cuiva, a unei echipe, alegem să ţinem cu ea. Dar nu facem asta întâmplător, ci din motive pur subiective şi cu totul speciale: pentru că acea echipă corespunde valorilor noastre. La prima vedere ai zice că nu e nimic pasional în asta şi totuşi, dacă urmăreşti manifestarea celor care văd un meci al echipei lor preferate, ai să observi că e ceva patimă implicată acolo. Nu oricine strigă cu furie la o nedreptate, exclamă cu satisfacţie la o realizare, vocifereaza la orice detaliu, şi se îmbată de bucurie sau supărare. Nu, ci doar unul care iubeşte cu adevărat face asta. Iar acea iubire a apărut cu siguranţă printr-un proces de autosu­gestie.

Ceea ce e şi mai interesant e că această decizie inconştienţă doar parţial pe care noi o luăm ne face imuni, orbi, cu totul indiferenţi la celelalte obiecte “de adorat“, la cele străine, care rămân pe dinafară şi care sunt de multe ori aşezate, în cazul în care se opun iubiri noastre, în raftul cu obiecte de urât sau dispreţuit. Asta fără să luăm în calcul faptul că şi ele au adepţii lor, la fel de împătimiţi ca şi noi, din motive asemănătoare, şi la fel de orbi faţă de “iubirea“ noastră. Complicat? Nu tocmai…

Să luăm alt exemplu de trăire pătimaşă. Aparte­nen­ţa sau simpatia politică. Ce poate fi mai pasional în România actuală, dacă tot nu avem echipă naţională de fotbal, decât asta, nu-i aşa? Iubirea sau ura trebuie să se manifeste într-o formă sau alta pentru că “unde dragoste nu e, nimic nu e“, iar viaţa pare că trece fără nicio consistenţă. Alegem printr-o conjunctură de întâmplări sau ne agăţăm din curio­zitate sau chiar prin prisma anturajului, de un anumit grup politic. La început e doar un fel de tatonare, de “ieşire la o cafea în oraş“ cu el, de “hai să ne cunoaştem mai bine“. Dar încetul cu încetul începi să îţi repeţi lucrurile amintite mai sus: oamenii ăştia au dreptate, ceea ce spun e adevărat, ei sunt pe pla­cul meu ş.a.m.d. Şi, fără să îţi dai seama te pomeneşti îndrăgostit lulea, şi urmăreşti doar un anumit canal tv care îţi alimentează iubirea ta, cauţi şi găseşti argumente dintre cele mai pertinente (oricând poţi face asta, cu oricine) că ai dreptate în alegere şi că ai tăi trebuie să învingă, să te conducă, să te satisfacă, să îţi ofere fericirea pe tavă. Defectele sunt inexistente sau neimportante, fireşti, “umane“, poate chiar simpatice… Mai devreme sau mai târ­ziu, îndoctri­nat/îndrăgostit fiind, ai să participi la manifestaţii mai mult sau mai puţin violente cu pancarte scrise de mânuţa ta şi ai să ceri demisia/moartea “celorlalţi“ care nu sunt din “echipa“ ta. Dar reţine, şi ei au ajuns la concluzia lor exact prin aceleaşi mijloace ca şi tine, şi tot pentru că şi-au dorit cumva. Un PSD-ist lulea va urî cu aceeaşi pasiune pe unul din opoziţie, la fel cum va face şi cel din urmă faţă de el. Asta până va apărea ceva sau cineva mai bun şi mai frumos, care te va convinge că te poate face şi mai fericit, pentru că, nu-i aşa, totul are un sfârşit şi nimeni nu e de neînlocuit…

Briscan Zara este scriitor şi publicist