La braţ cu Beethoven

Pianul a fost centrul universului lui Beethoven. Dacă despre Mozart au rămas de legendă virtuozitatea sa de o precocitate aproape neverosimilă și concertele ținute la curțile Europei acelor vremi, puțină lume știe că Beethoven a fost la rândul lui un pianist fenomenal. Talentul sau de pianist, ieșit din comun, a fost cel care l-a impus în capitala indiscutabilă a muzicii, în Viena, foarte repede după venirea sa de la Bonn. Nu atât tehnica fenomenală, cât mai ales capacitatea sa de improvizație absolut neegalată l-a transformat aproape peste noapte într-o vedetă a saloanelor vieneze de la îngemănarea secolelor 18 și 19.

Fiecare sentiment care a răvășit ființa pătimașă a compozitorului german se regăsește într-o expresie muzicală de o claritate, și prin urmare de o forță copleșitoare în sonatele sale pentru pian. Dacă orchestra i-a vorbit numai în anumite momente, dacă teserea frugală a celor patru instrumente cu coarde din cvartet i-a oferit oaza de ostoire a geniului sau doar când și când, pianul a fost prelungirea permanentă a geniului lui creator. Vocea sa unică s-a făcut auzită prin corzile pianului mult înainte să răsune în măruntaiele orchestrei sau altfel. Dacă simfonia a 3-a, Eroica a fost prima proclamație orchestrală a atotputerniciei geniului său asupra muzicii, Sonata Nr 8, Patetica a întrupat expresia completă a acestui geniu cu 6 ani înaintea simfoniei.

Mâna stângă ne aruncă dintru început pe câmpia de gheață înfiorată a unui Do minor care ne marchează destinul după cum ne va spune explicit în marea simfonie a destinului (a 5-a). De la primele note suntem în esența sufletului Beethovenian, fără rest și fără să vedem nicăieri până la orizont umbrele marilor săi înaintași sau contemporani. După ce ne introduce cu grija unui dascăl sever pe terenul destinului ne spune într-o vâltoare fără precedent în istoria sonatelor de pian povestea călătoriei lui prin lumea titanilor. Muzica continuă într-o antiteză fascinantă, mâna dreapta și mâna stânga se luptă pentru supremația asupra sufletului. Când una cutremură munții, cealaltă o îmbunează cu melodia hotărâtă a esenței vieții, când una pare să răstoarne toată apa oceanelor peste capul său, se ridică într-un vârtej amețitor deasupra și își proclamă dreptul la suflare. Momente de liniște sunt puține și nu fac decât să prevestească o nouă trântă a omului cu universul.

O dată câștigat dreptul la glăsuire, sufletul își revarsă țesătură născută din tragism, dar dătătoare de viață în armonii de o frumusețe liniștitoare în partea a două a sonatei. Un puls de o intimitate fecundă hrănește cele mai directe efervescente ale vieții de la un capăt la altul. Doar ca să se proclame cu impetuozitatea unui dans popular în ultima parte. Vlăstari nebuni ţăşnesc din fiecare eflorescență și proclamă supremația vieții pe care o vedem desculț printre cioburile de piatră și de gheață ale colților sfărâmaţi ai destinului. Astfel găsim în această sonată de început a titanului din Bonn (este doar Op 13) primul episod dintr-o luptă pe care o va da de nenumărate ori în viață și în muzica sa. E și prima oară când iese victorios și e prima sămânță de speranță pe care o sădeşte în sufletele noastre.

Vă invit să audiați live, în condiții acustice foarte bune, această capodoperă Beethoveniană în interpretarea plină de sensibilitate, virtuozitate și adânc înmuiată în moștenirea marilor pianiști ai vremii a „micului Chopin”, Mario Lucaci, în Aula BCU, pe 10 martie, începând cu ora 18.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi