Lingvistica zoologică

Doamna profesor Protopopeea Protopopescu, de la Biologie, specializată de mulţi ani pe Etologie – pe comportamentul şi psihologia animalelor carevasăzică – a declanşat, încă de la debutul deceniului trecut, un război ecologic, cu implicaţii în ţară şi în străinătate. Pe scurt, ea se opunea vehement politicii de strămutare a exponatelor tinere din fauna regională sau naţională în fauna altor arii, fie din interiorul patriei noastre ori din afara sa. Demersul aprigei universitare nu era însă strict etnocentric. Dezavua, în egală măsură, fenomenul de dislocare animalieră de pe întregul mapamond. Se ştie că, de ceva vreme, organizaţiile ecologice de profil fac eforturi de repopulare a unor spaţii geografice cu diverse specii de animale şi păsări pe cale de dispariţie (şi chiar dispărute!) acolo, din cauza acţiunilor de habitat, invazive, derulate de către omul modern. În acest scop, sunt preluate exemplare june şi sănătoase (din teritoriile unde ele încă prosperă) şi readaptate, naturalizate, în spaţii de adopţie. Oricăruia dintre noi, cred, procesul i-ar apărea firesc, pornind de la premisa că individul trebuie să revină la armonia primordială şi să reconstruiască fauna distrusă, prin reabilitarea populaţiilor de urşi, râşi, lupi, vulpi, cinteze şi privighetori în Europa şi în lume. Nu şi doamnei etolog însă, care a elaborat, în această privinţă, o teorie spectaculoasă, generatoare de mari polemici şi scandaluri pe la forurile de mediu autohtone şi euro-americane.

Pe scurt, Protopopeea susţinea că animalele, aidoma fiinţelor umane, se nasc în locuri particularizate de specificităţi culturale. Da, aceasta era noţiunea academică folosită de cercetătoare – specificitate culturală! Prin intermediul ei, definea caracteristicile comportamentale, mentalitare şi de comunicare ale animalelor aparţinătoare diverselor zone geografice. Cu alte cuvinte, reprezentanţii faunei planetare ar vorbi în limbi, adică ar folosi, în sunetele emise de fiecare specie în parte, dialecte şi limbaje personalizate, pentru a comunica unul cu celălalt. Ca atare, un râs născut în România s-ar aliena în compania unui râs din Slovenia sau a unui bobcat trăitor în Arizona. La fel, ursul carpatin în compania moşmartinilor de aiurea. Interesant, teoria mergea până la detaliul regional. Şi în interiorul aceleiaşi ţări, afirma etologul, animalele ar fi folosit sonorităţi dialectale pentru transmiterea de mesaje, mistreţul moldav, de pildă, având şanse mari să fie surprins de accentul mistreţului muntean şi de intonaţia celui ardelean. Mai mult, constatase doamna Protopopescu, atât fiarele pădurii, cât şi păsările s-ar fi organizat în caste, clanuri şi ordine, fiecare cu sistemele lor de comunicare şi cutumele lor comportamentale. Lupul moldo-vlah nu s-ar fi intersectat, pe un astfel de palier, cu cel transatlantic, tot aşa cum, nici în planul miniatural, lupul transilvan nu s-ar fi regăsit, cultural vorbind, în lupul prahovean.

La păsări, treaba devenea şi mai complicată. Biologul, citând, într-adevăr, din ornitologi celebri, care argumentaseră asemenea ipoteze în trecut, spunea că simpaticele cinteze ar fi comunicat prin ţipete variate, în funcţie de valea în care vieţuiau, la ele deosebirile regionale fiind deci şi mai intense. Nu mai amintesc diversitatea comportamentală menţionată de Protopopeea la scatii, bufniţe, pupeze şi ciocănitori! Dacă la oameni expresia „omul şi locul” capătă sens în paradigma stratificării sociale şi geografice, la profesoara noastră, sintagma „ciocănitoarea şi copacul” deţinea o semnificaţie etologică absolută. Relocarea, de aceea, reprezenta o crimă pe care Protopopeea o denunţa agresiv ori de câte ori avea ocazia. Inevitabil, tragedia s-a produs. La Congresul Biologilor, desfăşurat cândva înainte de pandemie, pe colegul Nanu Cumnăţel l-a pus Sfântu’ să participe cu o lucrare intitulată Ursuleţul carpatin. Dialecte şi obiceiuri. Cercetarea lui se referea la reacţia urşilor băştinaşi în faţa tendinţelor de redistribuire a lor în spaţiu. A strigat Cumnăţel, în aula arhiplină, că ursacul moldovean s-ar exprima aşa: „Mâr, mâr, pi mini, uăi ghiorlani, di-aşilea di pi munti nu mî clintieşti!” Cel muntean ar fi schimbat puţin registrul: „Mor, mor, pă mine, bre nene, dă aici dă pă munte nu mă clinteşti!”. Nici ardeleanul nu s-ar fi lăsat mai prejos: „Moor, moor, no, mă frăţiore, pă miine d-aiicee dă pă muntee, nuu măă clinteeşti, mă!”

Biologii prezenţi la eveniment au intrat subit în agitaţie, întrucât o observaseră pe Protopopeea pornind avântat, precum un hultan cu aripile întinse, spre prezidiu. Cumnăţel a mai apucat să ofere şi varianta ursului bănăţean – „Mor, mor, pe mine, măi ceacea, ge-aici ge pe munce nu mă clinceşti!” -, iar  apoi a zbughit-o, terifiat, către ieşire, cu madam Protopopescu după el. Cea din urmă – complet dezlănţuită – scotea urlete marţiale, de uliu nemilos, pe care martorii pasionaţi de etologie l-au şi inclus, ad-hoc, în „clanul” Diabolicus.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi