Liniştea în care ne înălţăm

„Pe pagină nu părea mare lucru. Începutul simplu… Doar un puls, fagot şi clarinet, ca un acordeon ruginit. Apoi deodată; sus, deasupra lui, un oboi, o singură notă, atârnând acolo neclintită, până când un clarinet o ia de mână şi o duce într-o frază atât de încântătoare! Aceasta era o muzică pe care nu am mai auzit niciodată. Plină de atâta dor, atâta dor de neostoit. Mi s-a părut că aud chiar glasul lui Dumnezeu.” (Peter Shaffer, Amadeus)

Muzica, pentru mintea profană, este drumul cel mai scurt către Dumnezeu. Devreme după zămislirea omului şi naşterea aproape simultană a sentimentului religios, muzica şi-a arătat obârşia divină. Şi de la început cele două coroane ale spiritualităţii umane s-au îngemănat până la identificare. Pentru acei dintre noi care îşi dedică fiinţă în întregime divinităţii, nu pot există scurtături. Ei merg pe calea sfântă a rugăciunii şi fiecare pas e consacrat prin urmarea fără crâcnire şi fără rest a îndrumării divine. Şi nu în notele muzicii şi în cuvintele rugăciunii stă miracolul hierofaniei. Ci într-un loc complet neaşteptat, la care amândouă tind şi ajung odată. E liniştea pe care ne-o aduc în suflet. E liniştea dintre cuvinte şi liniştea dintre note care ne înalţă şi ne aduc în faţă Dumnezeului nostru. În liniştea asta îşi are sălaşul tot dorul nostru de infinit, toată năzuinţa noastră că putem fi izbăviţi de nimicnicie şi de nevolnicie. Acolo, în liniştea absolută, la etajul olimpian al sufletului, muzica şi rugăciunea se îngemănează până la identitate. Acolo puterea sufletului nostru de a se elibera din cămaşa de carne este la înflorirea ei maximă.

Aşa suntem toţi, şi pe oricare drum am porni nădăjduim să ajungem în acelaşi loc. Pentru că muzica şi rugăciunea minţii te aduce aproape de ceilalţi oameni. Beethoven a ştiut că ăsta este destinul profund al muzicii. Muzică lui a eliberat oamenii încarceraţi din mizeria trupului şi a transformat două naţiuni din inamici prinşi într-un război crâncen, în cele mai bune prietene. Tot astfel, rugăciunea minţii te apropie de semeni dintre cei mai îndepărtaţi. Drumul anevoios de la trup la înălţarea sufletului e străbătut cu toate suferinţele umane. Le recunoşti în ceilalţi aşa cum le recunoşti în tine. Şi astfel, în taina rugăciunii, ceilalţi îţi devin camarazi pe frontul uneori chinuitor al luptei cu tine însuţi. Între rugăciunea minţii şi viaţa de obşte este o legătură profundă la fel cum este şi pentru muzică.

Muzica creează emoţii mai rapid şi cu o mai mare consecvenţă decât orice alt tip de artă. Ea transcende cumva piedicile lumeşti, ghidându-ne cu repeziciune printr-o aventură aviscerală, oferind valuri de emoţie sau melancolie sau gândire sau pură fericire de fiecare dată când ajunge la apogeu. Emoţia pură în care se sparge valul pur al muzicii este de aceeaşi alcătuire ca şi emoţia din rugăciunea profundă. Acolo unde începe liniştea ne înălţăm la divinitate cu aripile celei mai pure emoţii. 

O discuție mult mai amplă din mai multe puncte de vedere AICI

*o versiune extinsă a acestui material apare în Revista Festivalului de Muzică Bizantină, ediţia a 5-a

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi