Lupta cu demonii

*

Viaceslav Skriabin, un tânăr bolşevic trupeş, cu mustăcioară şi ochelari, fiul unui vânzător de magazin şi nepotul compozitorului Skriabin, care în perioada de activitate clandestină purta nume conspirative, precum  Riabin, Zvanov, Mihailov, V.M., iar din 1914 Molotov (ciocanul, n.n.), după cum relatează istoricul Montefiore, în Tânărul Stalin (Ed. Polirom, 2015), avea un talent muzical deosebit, ştiind să interpreteze foarte frumos atât la vioară, cât şi la mandolină, romanţe, arii din opere, dar şi cântece ostăşeşti mobilizatoare. În tinereţe, ca să-şi câştige existenţa, Viaceslav, abordând o figură melancolică, cânta în localuri de lux la mesele negustorilor bogaţi şi ale ibovnicelor acestora, dar şi în săli de cinematograf, câştigând cam o rublă, cel mult două pe zi.

Personaj perseverent, pe cât de pedant, pe atât de lunecos, Skriabin a ajuns, imediat după Revoluţie, în anturajul lui Stalin, devenind, pentru mult timp, unul dintre oamenii săi de încredere, printre altele, şef al guvernului, apoi, în 1939, ministru de externe al URSS-ului. A executat unele dintre cele mai murdare sarcini de serviciu trasate de Stalin, precum colectivizarea agriculturii, expulzarea şi exterminarea milioanelor de ţărani în lagărele de muncă din Siberia; sub supravegherea lui a avut loc şi Marea Epurare, soldată cu zeci de milioane de victime. Tot lui Molotov, Stalin i-a încredinţat negocierea şi semnarea pactului cu Germania lui Hitler (celebrul pact Ribbentrop-Molotov), care a dus, printre altele, la împărţirea Poloniei între Germania şi Uniunea Sovietică şi acapararea Estoniei, Letoniei, Bucovinei de Nord şi a Basarabiei de către bolşevici. 

În perioada cruntă a anilor treizeci, dar şi mai târziu, la petrecerile organizate la Kremlin, Stalin obişnuia să-l tachineze, în stilul său caracteristic, punându-l pe protejatul său în situaţii umilitoare şi îndemnându-l să-şi exerseze talentul muzical în faţa Biroului Politic întrunit la o agapă, unde se consumau icre negre, sturion şi se bea multă şampanie şi votcă.

"Cântai pentru negustorii bogaţi din vremea ţarului şi ei îţi mânjeau faţa cu maioneză şi muştar, îl tachina Stalin, pe protejatul său. Cântă-ne şi nouă. Noi nu te vom mânji nici cu maioneză, nici cu muştar, nici cu alte porcării. Te vom aplauda şi îţi vom da, pentru prestaţie, ceva mai mult de două ruble…"

Iar Molotov, un personaj pedant, dar lipsit de simţul umorului, o întruchipare perfectă a birocraţiei sovietice ("mediocritatea întruchipată" – cum îl caracterizase Troţki, sau "eminenţa cenuşie a Kremlinului" – cum îl vedeau reprezentanţii legaţiilor străine), ca să-i facă pe plac lui Stalin, lua vioara şi cânta.

Nu ştim exact care a fost repertoriul său interpretat la agapele organizate la Kremlin. Istoricii care s-au ocupat de epoca lui Stalin au trecut peste acest amănunt. Şi totuşi, anecdota spune că Molotov s-a răzbunat pentru umilinţele îndurate în faţa membrilor Politburo-ului. Şi-atunci când a semnat celebrul pact cu Ribbentrop, profitând de un moment de neatenţie, ar fi mânjit cu vârful degetului arătător, pe dedesubt, harta  Europei cu muştar.

Molotov se răzbuna pe Stalin îndeplinindu-şi sarcinile cu meticulozitate şi fără să crâcnească. Stalin nu se putea lipsit de ajutorul lui. De aceea îl umilea de multe ori în public. Dacă i-ar fi găsit un înlocuitor, l-ar fi trimis în GULAG sau ar fi dat ordin să fie executat, cum s-a întâmplat cu atâţia tovarăşi de drum ce l-au cunoscut de tânăr, care au avut curajul să-l contrazică în public sau să-l critice pe la colţuri. Molotov nu şi-a permis acest lux. Şi a supravieţuit. După cum a supravieţuit şi o parte din pactul său încheiat cu Gemania lui Hitler.

*

"Lupta cu prostul care nu a primit educaţie nici în familie, nici în şcoală, e uşoară, spunea cineva, îl poţi birui şi chiar convinge de prostia lui, dar ce te faci cu prostul bine educat, cu prostul care a primit patalamale, diplome şi chiar distincţii universitare, fără să-şi însuşească lecţiile pe care ar fi trebuit să i le dea viaţa? Prostul doct va încerca întotdeauna să îţi impună să accepţi adevărul său, călcând peste cadavre…"

În "Învierea" lui Tolstoi apare un astfel de personaj. E "subprocurorul" care participă la procesul de judecată al Maslovei, alături de seducătorul ei, Nehliudov, cel a cărui faptă o va împinge pe Ekaterina pe calea pierzaniei.

Nehliudov are mustrări de conştiinţă, aducându-şi aminte de răul săvârşit. În contrast cu el, "subprocurorul" funcţionează ca un mecanism, pus în mişcare de forţa nevăzută a prostiei, a suficienţei. Iată cum îl descrie Lev Tolstoi: "După ce isprăvi cu cercetarea corpurilor delicte, preşedintele declară că instrucţia e închisă şi, vrând să scape mai repede, nu mai suspendă şedinţa şi dădu cuvântul acuzatorului cu speranţa că, fiind şi el om, voia şi el să fumeze şi să mănânce, şi că avea deci milă şi de el, şi de alţii". Acuzatorul însă după ce insistase să fie citite lungile procese verbale cu descrierea amănunţită a disecţiei cadavrului deshumat al uriaşului negustor siberian aflat într-un stadiu avansat de descompunere, insistă ca procesul verbal să fie citit până la capăt, cu toate că atât judecătorul, cât şi acuzaţii, juraţii şi martorii erau atât de obosiţi, încât orice cuvânt rostit îi irita peste măsură. Iritarea aceasta generală nu putea să aibă decât un deznodământ funest. Dar subprocurorul nu era om, ci altceva. Pe el îl interesa litera legii, nu spiritul ei. "Dar substitutului de procuror nu-i era milă nici de el, nici de alţii. Era un om foarte prost acest substitut – continuă Tolstoi -, dar nenorocirea lui era mai ales că isprăvise liceul cu medalia de aur şi că mai luase un premiu la universitate asupra servituţilor în dreptul roman. Din pricina aceasta şi pentru că mai avea şi trecere la femei, era un mare încrezut şi era totdeauna mulţumit de el însuşi. Prostia lui însă era desăvârşită." Ce voia să demonstreze procurorul? Nimic altceva decât că era un specialist în meseria lui. Nici o clipă ochii săi nu se opresc asupra acuzaţilor. Aceştia nu-l interesează. El vrea să-i strivească apelând la elocvenţă fără drept de apel.

Mărturisesc că am întâlnit şi eu pe parcursul vieţii astfel de specimene. Am întâlnit o mulţime de proşti care etalându-şi cunoştinţele căutau să te subjuge cu elocinţa lor vană. Nu trebuia să-i asculţi prea mult, ca să le descoperi goliciunea. Ea răzbătea în afară prin fiecare por al fiinţei lor suficiente sieşi, prin fiecare gest. Prin fiecare cuvânt rostit cu siguranţă şi emfază.

*

Din nou despre Bacovia. Cum ai trecut de şoseaua ce duce spre conacul bardului de la Mirceşti şi începi să te apropii de Bacău, vezi răstignit, alături de tot felul de reclame, câte un Bacovia costeliv la fiecare răspânteie de drum.

Bine, bine, zici, dar Bacovia în anii patruzeci şi şapte – cincizeci, în plină expansiune a proletcultismului, conform celor relatate de Eugen Jebeleanu, obişnuia să arunce cu bastonul în icoana lui Iisus, pe motiv că seamănă prea mult cu el. Iar lui Bacovia nu-i plăcea cum arata Bacovia. În afară de aceasta, se declara a fi ateu convins.

Asta tot conform relatărilor lui Jebeleanu?

Da, tot conform relatărilor tânărului Jebeleanu, care, nu se ştie din ce cauză, îl adula pe autorul Plumbului, mai mult decât pe Crist.

Îl adula pentru că aşa îi poruncise partidul.

Eu cred că partidul a fost un simplu pretext. Jebeleanu voia să-l scoată pe Bacovia din anonimat şi să-l propulseze în prim-planul scenei literare româneşti. Ba mai mult decât atât: cum religia fusese abolită de proletcultişti, Jebeleanu, în avântul său, ar fi dorit să creeze un adevărat cult bacovian. De aici şi blasfemia. Vezi, adică, iată unde stă adevăratul proletar! Iisus şi-a iubit semenii mai mult decât pe sine însuşi. Dar a venit unul, în epoca luptei proletare, care se urăşte pe sine, dar îşi iubeşte semenii şi luptă cu ei. Iisus e simbolul vechii credinţe, iar Bacovia simbolul credinţei noii epoci. Atunci noi toţi aruncam cu pietre şi înţepam cu beţe în coastele Iisuşilor răstigniţi în paginile ziarelor proletcultiste de către redactorii zeloşi. Jebeleanu l-a determinat pe Bacovia să se declare ateu ca să-l poată scoate din groapa în care l-au împins criticii ce se îndoiau de poezia sa. Iar Bacovia, gândindu-se mai bine la destinul său, a acceptat. Gestul lui ar trebui privit nu ca pe o lepădare de credinţă, ci ca pe un sacrificiu de sine.

Ce mai sacrificiu!

Sacrificiu, nesacrificiu, dar de atunci începe adevărata ascensiune a lui Bacovia!

Dacă Bacovia ar fi aruncat cu cârja în Iisus, s-ar fi pocăit, târându-se în genunchi în faţa crucii lui.

Oricum s-a târât. Şi înainte de proletcultism, şi după. Poezia lui e un imn închinat nimicniciei omului. A decrepitudinii şi degradării lui. A mântuirii prin suferinţă.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist