Memorie şi adevăr istoric

Războiul din Ucraina se prelungeşte şi, în momentul de faţă, orice pronostic este riscant. Chiar dacă a dovedit că are multe puncte slabe, armata rusă este copleşitoare prin număr. În plus, aşa cum am văzut la Mariupol şi în alte locuri, ruşii nu ezită să bombardeze până ce distrug totul, după modelul aplicat în Siria şi în Cecenia (ca să dau două exemple recente). Ajutorul occidental soseşte cu intermitenţe sau nu soseşte deloc. După ce, chiar la începutul conflictului, Biden a declarat că americanii nu se vor implica în nici un caz direct în război, dând astfel mână liberă lui Putin, acum preşedintele Statelor Unite e ezitant în ce priveşte furnizarea de rachete şi se contrazice de la o zi la alta. Occidentul e prudent în timp ce Rusia nu are astfel de complexe şi ameninţă cu folosirea arsenalului nuclear. În fine, preşedintele Macron poartă lungi conversaţii telefonice cu liderul de la Kremlin şi, dacă doreşte (dar cine nu doreşte asta?) încheierea conflictului, are grijă să precizeze că pacea, atunci când se va produce, nu trebuie să umilească Rusia.

Este, acesta, un refren pe care îl întâlnim, insistent, atât la unii oameni politici, cât şi la o serie de comentatori. Fenomenul merită analizat mai îndeaproape. Voi sintetiza ideile pe care le regăsim în varii contribuţii ce se doresc savante, precum şi în diverse luări de poziţie ale unor persoane care vor să „se facă dreptate” în privinţa războiului din Ucraina. Tema centrală este că Rusia a fost dintotdeauna umilită de către un Occident arogant şi decis să-şi impună cu forţa valorile. La sfârşitul secolului al XVII-lea, graţie lui Petru cel Mare, Rusia descoperă Occidentul, dar este totodată ruptă brutal de concepţiile creştine tradiţionale. În prima jumătate a secolului al XIX-lea marchizul de Custine, deşi petrecuse doar trei luni în Rusia, prezintă un tablou dezolant al ţării – un popor de mujici retrograzi, o monarhie absolută, o societate închisă, adevărată puşcărie. Imaginea pe care o oferă marchizul ar fi, spun doi specialişti (numele nu contează), „expresia perfectă a dandysmului occidental care îşi afişează superioritatea intelectuală şi morală”. Nu alta este viziunea pusă în circulaţie astăzi: Rusia lui Putin ar fi caracterizată prin arbitrar, violenţă, sărăcie. Or, discursul lui Putin e construit tocmai pentru a denunţa umilirea ţării de către un Occident care îşi apără poziţia privilegiată. Umilire ce datează din anii ’90, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, când nimeni nu şi-a mai amintit de tributul plătit de URSS pentru eliberarea Europei de nazişti. Putin? El e, în fapt, animat de intenţii bune, şi a dovedit-o în mai multe rânduri în aceşti ani: graţie lui Putin Rusia a intrat în 2012 în OMC, el este cel care, prin intermediul lui Medvedev a semnat acordurile de reducere a armamentelor strategice New Start (2008), el i-a propus lui Bush să-l susţină în lupta împotriva terorismului şi a autorizat survolul teritoriului rus de către avioanele americane etc., etc. Cum a răspuns Occidentul? Atacând Serbia în 1999, atacând Irakul în 2003, ceea ce l-a făcut pe Putin să înţeleagă că dreptul internaţional înseamnă, în realitate, dreptul Statelor Unite. Şi lovitura cea mai perfidă – extinderea NATO, act care a contrariat (cum spune cineva, într-o efuziune de umor involuntar) „legalismul ce caracterizează poporul rus”.

Aceasta este naraţiunea, acestea sunt argumentele ce reuşesc să seducă multă lume. Nu merită să ne oprim asupra aspectelor menţionate pentru că frapant aici este altceva: şi anume, strategia minciunii prin omisiune. Nici marchizul de Custine şi nici alţi occidentali nu sunt vinovaţi de tragediile pe care le-a provocat Rusia în ultimul secol. Lovitura de stat bolşevică a avut drept sinistră încununare asasinarea ţarului şi a familiei sale. Colectivizarea forţată a însemnat teroare şi mizerie. Să nu uităm foametea provocată de Kremlin în Ucraina şi în Kazahstan, foamete soldată cu milioane de morţi. Apoi deportările masive, cum ar fi deportarea tătarilor din Crimeea. Spre finele anilor ’30 – procesele trucate, execuţiile sumare, perioadă pe care istoricii au numit-o Marea Teroare. Gulagul, bineînţeles, cu ororile lui. Eliberarea Europei de către nazişti? Da, jumătate din Europa a fost ocupată de sovietici care au instalat, în ţările-satelit, guverne marionetă ce au aplicat politica terorii şi a represiunii învăţată de la „ţara socialismului biruitor”. Dreptul internaţional? Desigur: Budapesta 1956, Praga 1968 – dovezi eclatante ale „legalismului ce caracterizează poporul rus”. Şi a fost Uniunea Sovietică atât de umilită încât şi-a întins influenţa până departe, în Asia, în Africa, În America Latină…

Că putinofilii fac propagandă şi falsifică realitatea istorică, e de domeniul evidenţei. În faţa acestui demers periculos, nu avem altă armă decât memoria, care restituie adevărul faptelor. Iar memoria trebuie întreţinută, altfel falsificatorii îşi ating scopul.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor