Mesteacănul

***

Ateismul poate fi la fel luminos sau la fel de dogmatic ca orice altă religie, mi-a spus prietenul meu, oprindu-se în faţa unei porţi străjuite de un mesteacăn alb îmbrăcat în straie nostalgice de toamnă şi ale cărui frunze foşneau uşor în bătaia vântului.

Ce arbore superb! am exclamat. Un adevărat prinţ Mîşkin al pădurii, rătăcit aici, pe strada aceasta în pantă, pornit în căutarea Nastasiei Filipovna (pe care o pomeneşte şi  Brumaru în of-urile sale). Toamna i-a poleit creştetul cu bănuţi de aur şi de fum.

Da, e un arbore superb, murmură el.

Crezi că mesteacănul crede în Dumnezeu?

După cum i se înfiorează frunzele, pare să creadă.

Dar bucata aceasta de stinghie desprinsă de pe gard?

Cine ştie, poate crede şi ea. Nu ştiu, nu m-am pus în pielea ei. Şi chiar dacă m-aş pune, tot n-aş ştii. Pentru că eu sunt lipsit cu totul de simţire şi de credinţă.

Explică-mi atunci, l-am rugat, de ce ai spus că ateismul poate fi la fel de luminos sau la fel de dogmatic ca orice altă religie? Crezi că ateismul poate îmbrăca formele unei religii? Îi poate lua locul? Poţi crede în ateism? Ce te determină să nu crezi? Raţiunea? Orgoliul?

Şi una, şi alta, răspunse el.

Eşti un om orgolios?

Da, sunt extrem de orgolios şi de raţional. De aceea nu pot suporta nici un fel de superstiţie. Nu pot crede, înţelegi?!

Nici nu e nevoie să crezi. Trebuie să te laşi doar din când în când pătruns, asemenea acestui mesteacăn ce foşneşte în bătaia vântului, de frumuseţea şi misterul lucrurilor pe care le vezi în preajma ta. Şi vei simţi în ele transcendenţa…

Raţiunea şi orgoliul meu sunt mai presus de orice transcendenţă. Ele m-au golit de orice înfiorare…

Dar ia spune-mi, ce crezi despre ideea aceasta a lui Paul Evdokimov, care în Iubirea nebună a lui Dumnezeu, citându-i pe alţi exegeţi întru religie, spune că ateismul este sarea care pune la păstrare credinţa în Dumnezeu şi purifică de orice context sociologic sau teologic ideea de Dumnezeu ridicând exigenţa spre sfinţenia de geniu… Am citat, desigur, cu aproximaţiile de rigoare. Ce zici de ideea aceasta? Nu cumva credinţa mea îşi are împlântate rădăcinile în necredinţa ta? Poate că de aceea în ciuda orgoliilor şi-a duşmăniei noastre am rămas prieteni?

Am spus demult că am geniu, răspunse el, în timp ce frunzele mesteacănului se înfiorară cuprinse parcă de un vârtej.

Dar cum poţi să ai geniu dacă eşti străin de transcendent?

Nu ştiu, dar eu am.

Ce fel de geniu? Geniu luciferic?

Poate luciferic, dar îl am.

În timp ce soarele apunea, frunzele mesteacănului foşniră stins. Apoi încremeniră în bătaia vântului ce venea dinspre apus. Apoi între noi se instaură o linişte ca de mormânt.

***

Răul e persuasiv. Pătrunde prin toate fisurile fiinţei şi, de ce nu, ale nefiinţei, în toate celule corpului nostru. Iar de acolo, în suflet, pe care-l întărâtă. Forţa lui, propulsată de vid, e greu de stăvilit.

***

Cu fiecare rând pe care-l scrii îmi înfingi un cuţit în spate. Deseori, noaptea mă răsucesc de pe o parte pe altă şi nu pot pune geană pe geană. Din pricina ta nu mai cred nici în Dumnezeu, nici în propriul meu eu şi faptul acesta îmi provoacă multă suferinţă. Îţi spun aceste cuvinte în vis, fiindcă mi-e greu să ţi le spun la trezie. Cum se întâmplă această metamorfoză. Mă simt epuizat psihic şi chiar fizic.

Ceea ce-mi spui tu e foarte dureros pentru mine… Oare un prieten poate fi pătruns de astfel de sentimente de invidie?

Pentru mine e şi mai dureros. Am impresia că îmi sustragi imaginile şi ideile din cap. Ceea ce gândesc eu, tu scrii. Nu-mi dau seama. Aici nu e vorba de invidie. Ci de ceva mai mult. M-am născut să fiu artist. Un mare artist. Avea toate datele ca să ajung la marea artă. Dar din pricina ta, n-am putut să scriu nici un rând, adăugă el după o clipă de tăcere.

Ce aş putea să fac ca să-ţi îndulcesc chinul?

Nimic, răspunse el. Să taci, să taci şi să nu mai aduci niciodată vorba despre asta. E prima şi ultima oară când îţi apar în vis.

***

Pardon, mă scuzaţi, dar eu nu sunt Toma necredinciosul. N-am aproape nimic în comun cu el. Dacă îmi spune cineva un lucru ce pare la prima vedere neverosimil, îl cred. Şi nici nu caut să ajung la concluzii opuse.

De pildă, venind într-o seară pe la mine regretatul poet Dan Giosu, mi-a spus la un moment dat: „Eu cred în puterea gândului şi a voinţei mele de-a schimba configuraţia lucrurilor şi-a fiinţelor din spaţiu. Şi aceasta nu este doar o simplă metaforă poetică. E vorba de o anumită vibraţie, pe care o transmit în jur şi realitatea îşi modifică forma în funcţie de starea mea mentală. Par exemplu, ieri stând la masa mea de lucru de la bucătărie, am încălzit cu puterea minţii apa din cada de la baie. A ajuns exact la temperatura dorită. Vrei s-o încălzesc şi pe a ta?” „Te cred, nu e nevoie… ” „Aş vrea, totuşi, să-ţi fac o demonstraţie pe viu. Dai drumul la apă rece şi eu o voi aduce la temperatura corpului.” „Dan, dar nu e nevoie, te cred.” ”Dacă nu mă crezi, uite, întreab-o pe Cristina. Ea a fost martoră la acest experiment. Ea a făcut baie, ea poate confirma. Iar dacă n-o crezi pe Cristina, poţi să-l suni pe Brumaru. Am făcut o demonstraţie şi în apartamentul lui. Îţi formez numărul lui de telefon. Sună-l.” „N-aş vrea să-l deranjez…” „La ora asta Brumaru se plictiseşte şi un telefon din partea noastră l-ar scoate din apatie. În fine, poetul a insistat să facă o demonstraţie la faţa locului, aşa că am dat drumul la apa din cadă, iar el s-a concentrat. N-a fost nevoie să verific temperatura apei, a fost suficient să-l privesc. Din pricina concentrării, în curând fruntea lui s-a acoperit de broboane de sudoare. Apoi locul broboanelor l-a luat aburul ce s-a ridicat de pe cârlionţii săi argintii, căzuţi pe tâmple. Apa din cadă a rămas caldă şi a doua zi. Şi-a treia. E caldă şi acum când mă gândesc la el. Îl văd parcă şi acum în faţa ochilor. Venea la noi destul de des, de obicei neanunţat. Îl însoţea soţia sa, Cristina, pe care o poreclisem martora. Martora lui Giosu. Cristina era tăcută, blândă, îi suporta toate fanteziile şi nu ieşea niciodată din cuvântul lui. Dacă la ora două noaptea, când se trezeau cocoşii, lui Dan Giosu i se făcea sete de o bere, Cristina se ducea până la market-ul din apropiere şi-i cumpăra bere. Dacă Dan Giosu avea chef la miezul nopţii să viziteze mănăstirea Bârnova, lua o sticlă de vin şi-l însoţea la Bârnova, ca să respire aerul proaspăt al nopţii de decembrie şi să-l asculte cântând la chitară. L-a iubit enorm, dezvoltând un adevărat cult pentru poezia lui.

Gândindu-mă la timpul petrecut împreună, îmi revine adeseori în minte următorul pasaj legat de Dan Gosu şi Daniel Corbu. În războiul scriitoricesc purtat în vara anului 2001, poetul Daniel Corbu s-a aflat în tabăra „convorbiriştilor”, iar Dan Giosu în cealaltă tabără. S-a iscat între ei o scurtă polemică. Drept care Dan Giosu l-a încondeiat într-o tableta memorabilă, intitulată Vieţile de după Conachi, unde autorul Documentelor Haosului apare ca pe un personaj suprarealist, pe jumătate om, pe jumătate pasăre cu ochelari, desprins parcă din filmele lui Federico Fellini, stând cocoţat(ă) pe uşa de intrare a Casei Pogor şi rostind din timp în timp fraze sibilinice. Într-un alt pamflet tot al lui Dan Giosu, Daniel ieşea din scorbura unui copac, aflat tot în curtea Muzeului Literaturii, cu o căciulă pe cap şi încălţat cu nişte şlapi împletiţi din scoarţă de stejar. Mersul lui Daniel, în viziunea poetului Dan Giosu, părea şi el desprins dintr-o carte plină de bizarerii. Daniel Corbu nu păşea, ci-şi ciugulea penele şi barbişonul, pronunţând formule magice, extrase din Cartea tibetană a morţilor, din Enciclopedia britanică şi chiar dintr-un scurt compendiu de vibraţii cuantice referitoare la fiziologia şi psihologia omului şi influenţa acestora asupra sorţii! În scurtul său text polemic, autorul Dan Giosu glosa pe marginea unor formule privind mişcările oscilatorii armonice şi cele discordante, ajungând la concluzia că dinamica sistemelor mecanice guvernate de legile lui Newton determină ordinea gândurilor şi sentimentelor subiectului aflat sub influenţa lor, declanşând în mintea sa anumite falii prin care pătrunde poezia sub forma unui abur cosmic, pigmentat pe alocuri cu stropi de alcool pur.

Ce personaje, ce timpuri, ce anotimpuri!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist