Minore?

► Moştenitori. Pentru o destul de scurtă etapă din acest interval, impulsionat de mama, m-am crezut demn de imaginea tatălui acesteia, Ioan T. Orheiu, unul dintre făptuitorii, cu arma în mână, ai României Mari, decorat, după ce fusese rănit în luptele de trecere a Tisei, la Kisköre, în iulie 1919. Bunicul meu („Nică a lui Toderică" în Zvoriştea, plasa Siret, judeţul Dorohoi), citat drept model şi datorită faptului că, după „Certificatul de clasă", la absolvirea, la sfârşitul anului şcolar 1895/96, a clasei a cincea, fusese clasificat al doilea dintre colegi, cu media 8,76, rezultată din mediile, „pe grupe", 9 la limba română (cu subdiviziunile „scrierea şi exerciţii gramaticale", „citirea", „ex. de memorie şi liberă reprod.", „exerciţii de compunere", „exerciţii de intuiţiune"), 9 la matematici, 9,25 la „cele alte ştiinţe" şi doar 7,80 la „dexterităţi", a primit şi următoarele calificări: „conduită" foarte bună, „atenţiune" neclintită şi „silinţă" mare. Iar cei mai mulţi dintre profesorii mei de la Şendriceni (1950-1954) şi de la Facultate (1954-1958) fuseseră beneficiari ai sistemului de învăţământ Spiru Haret, în vigoare de la începutul secolului.

► De interes naţional, fără exagerare, au fost, după Unire, activitatea şi operele lingviştilor. Ilustrative sunt, în primul rând, periodicele de profil filologic interdisciplinar şi cu vocaţie integrator-europeană apărute în România Mare. Cea mai importantă a fost, desigur, „Dacoromania", ca „buletin", sub conducerea lui Sextil Puşcariu, al Muzeului Limbii Române de pe lângă Universitatea Daciei Superioare, inaugurată la Cluj (atenţie) pe data de 3 noiembrie 1919 (în a cărui sarcină vor fi Dicţionarul tezaur al limbii române şi Atlasul lingvistic român). La Bucureşti avea să apară, din 1924, sub conducerea lui Ovid Densusianu, „Grai şi suflet", buletin al Institutului de Filologie şi Folclor, iar, la Iaşi, Iorgu Iordan avea să patroneze „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»" de pe lângă Universitatea Mihăileană (1934-1945).

► Diagnostice. Sunt publicaţii ce au conturat activitatea aşa-numitelor „şcoli" lingvistice din cele trei centre universitare şi au asigurat echilibrul evaluării în materie de evoluţia limbii române moderne şi contemporane, în speţă, în ceea ce priveşte lexicul de exemplu, în raport cu influenţa franceză. Limbii ruse i s-a acordat, în periodicele apărute după 1950, o importanţă disproporţionată, orientării respective luându-i locul, apoi, tracismul obstinat, o preocupare astăzi aproape ştearsă din memorie. Treptat, deschiderea spre lume a asigurat situarea pe baze raţionale a cercetării şi a învăţământului de profil, în ultimul timp, chiar problema „anglicizării" limbii române cunoscând o interpretare istorică şi funcţională: româna, un „paradis al împrumuturilor" (Deroy, 1956), nu a fost şi nu este în pericol prin modernizare!

► Certitudini în ceea ce priveşte semnificaţia orientării domeniului le reprezintă, în primul rând, încheierea, în 2010, a redactării şi publicării Tezaurului Academiei, comparabil cu Trésor de la langue française, Oxford English Dictionary, ori Deutsches Wörterbuch, cele câteva zeci de volume din atlasele lingvistice a şapte zone istorico-geografice ale României, o idee a romanisticii (începută în 1963), având ca model direct proiectul Le Nouvel Atlas linguistique de la France, par régions, ca şi publicarea, în două volume (I. „Cuvântul"; II. „Enunţul"), a seriei noi a Gramaticii limbii române a Academiei (2005).

► Nesiguranţa în privinţa zilei de mâine este grija CNA-ului, care ne previne asupra invaziei anglicismelor şi asupra „siluirii limbii române" inclusiv în spaţii aleatorii de comunicare (cerându-se „soluţii urgente"). G. Călinescu credea că „tratând o ştiinţă pe înţelesul nepregătiţilor înseamnă a renunţa la ea".

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi