Nelinişti, anxietăţi, angoase

Celebrul roman al lui Mario Vargas Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (tradus la noi de hispanistul Coman Lupu şi apărut iniţial la Univers în 1985, iar apoi, în ediţii succesive, la Humanitas), după care s-a făcut şi un film de succes cu vedeta hollywoodiană Keanu Reeves în rol principal, rămâne, iată, după decenii întregi de la scrierea sa, o parabolă sclipitoare asupra lumii înclinate spre autodistrugere ce populează intervalul „postindustrial”. Povestea creată de Llosa se potriveşte ca o mănuşă rătăcirilor omului (post)modern. Strict din unghi tehnic, romanul surprinde nuanţele crizelor şi angoaselor creatoare. Autorul foloseşte cam toată recuzita strategică a alegoriei, intersectând naraţiunile şi naratorii, suprapunând istoriile şi chiar amestecându-le, ficţionalizând realitatea şi, implicit, textualizând lumea. Miza hermeneutică se află însă în ideologia culturală încorporată acestei structuri narative proteice şi, până la un punct, derutante, legându-se de anxietăţile individuale şi colective ale insului contemporan. Neliniştile planetare se revelă prin experienţa simbolică a naratorului din prim plan, Varguitas (un alter ego al lui Llosa însuşi), care se îndrăgosteşte de mătuşa sa, Julia, şi intră volens nolens într-o zonă a confuziei morale şi axiologice. Totodată, în interiorul „percepţiei” lui de reflector, apar mici – la început, ulterior din ce în ce mai mari – breşe epice care descriu intromisiunile unui narator secundar, bolivianul Pedro Camacho, adus la Lima (la postul de radio unde lucrează şi Varguitas) pentru talentul său jurnalistic de excepţie. Prin intermediul acestor „breşe”, pătrundem într-un univers diferit, grotesc, absurd şi, nu rareori, terifiant, care constituie obiectul principal de interes al autorului.

Condeierul radiofonic al lui Llosa, Camacho, este o maşină de făcut texte, uimindu-şi şefii şi ascultătorii prin capacitatea lui paranormală de construcţie epică. Pedro transformă scrisul într-o adevărată industrie, folosind cartea de telefoane pentru selecţia numelor personajelor sale şi hărţi geografice pentru toponimele narative. Are un set de citate celebre, la care apelează inteligent, dând impresia de erudiţie, şi dezvăluie un instinct de adaptare la presiune demn de invidiat. Cu priviri agere şi gesturi repezite, el prinde din zbor informaţiile ce l-ar putea ajuta, speculând cu abilitate gazetărească fiecare detaliu (virtual) epic al spaţiului unde se mişcă. Într-un fel, Pedro Camacho textualizează realitatea înconjurătoare, extrăgând elementul senzaţional din (aparent) insignifianta povestire cotidiană. Succesul său „de piaţă” e enorm, populaţia aşteptând cu sufletul la gură noile istorisiri ale scribului neobosit de la microfonul staţiei radiofonice. Totuşi, treptat, ascultătorii observă cu stupoare un lucru. Naraţiunile par să se intersecteze, amestecându-şi personajele şi situaţiile, mai întâi vag, abia sesizabil, după aceea tot mai evident, ajungând la neinteligibilitate şi aberaţie. Publicul devine iritat şi lumea intră la bănuieli. Condeierul însuşi confirmă suspiciunile, făcând o criză de apoplexie şi, cu această ocazie, dezvăluindu-şi drama: industria literară pe care o iniţiase s-a arătat mai puternică decât posibilităţile lui intelectuale limitate. Prin urmare, este strivit de propriul său univers ficţional şi eliminat din interiorul unui mecanism gigantic, pe care avea impresia că îl controlează asemenea unui demiurg. Simplificând puţin metafora lui Roland Barthes, putem spune că autorul moare, fiind ucis chiar de către creaţia sa.

Ironia întregii situaţii derivă din faptul că amicul lui Camacho, naratorul Varguitas, îşi realizează finalmente visele neconvenţionale, căsătorindu-se cu mătuşa Julia şi devenind beneficiarul fericirii non-conformiste la care nu sperase nici în reveriile sale cele mai optimiste. „Ficţiunile” tinereţii eroului se dovedesc mai reale decât „realităţile” ficţionale de maturitate ale condeierului bolivian. Funcţionează aici, indubitabil, principiul vaselor comunicante. Textul reprezintă intermediarul (flexibil) al spaţiilor complementare – realul şi ficţionalul -, dovedindu-se un vad al scurgerilor în ambele direcţii. Succesul unuia devine eşecul altuia în roman, la fel cum, în societate, fericirea celuilalt contrabalansează nefericirea ta cronică. Varguitas e responsabil pentru destinul lui Camacho. Ficţiunea lui „reală” poartă răspunderea morală pentru sucombarea realităţii „ficţionale” a înverşunatului scrib radiofonic. Prin Camacho, autorul moare, lăsându-şi existenţa invadată de text, iar, prin Varguitas, personajul supravieţuieşte, subjugând textul cu propria lui existenţă. Mă întreb dacă lumea tot mai defazată pe care am creat-o pe nesimţite nu ne va ucide cumva în postură de „creatori”, lăsând să vieţuiască în continuare doar „personajele” din noi, acele „aliasuri” şi „avataruri” ale noastre din mediul virtual, suprapuse nouă din ce în ce mai mult?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi