O lecţie de viaţă pentru mine, ca mamă!

Dacă veţi spune că sunt stereotipii şi că un psiholog nu ar trebui să gândească aşa, ei bine! Aveţi dreptate, dar numai cu a doua parte! Experienţa din cabinet îmi permite să afirm că acestea sunt neajunsurile specifice perioadei „marilor conflicte interioare”. Şi dacă aţi afirmat şi despre prima parte, ei bine! Iar aveţi dreptate pentru că acest băiat ce mi-a călcat pragul, alături de mama sa, este de o sensibilitate rar întâlnită, măcinat de unele decizii ale adulţilor, neputincios fiind în faţa nedreptăţii prin care simte că trece. Un veritabil artist, cu o înclinaţie deosebită pentru artă, frumos şi pasionat mereu în a-şi forma noi abilităţi.

          Terapia a decurs cât se poate de lin, colaborarea fiind „regula” de bază, stabilită tacit. Pe scurt, frânturi din anamneză reliefează povestea unui adolescent marcat de separarea părinţilor, tatăl având probleme cu un consum excesiv de alcool, aspect ce îl face să se simtă vinovat şi dator faţă de o mamă care şi-a dedicat întreaga existenţă lui, băiatul cerându-i în nenumărate rânduri să aibă grijă de ea, să îşi găsească o persoană potrivită, care să o iubească, promiţându-i să urmeze acel model masculin ce i-a lipsit de atâtea ori, mereu fiind de părere că nu a fost dorit, iubit, înţeles. O maturitate fantastică pentru vârsta de 15 ani, o suferinţă nespusă, înnăbuşită pe care o exprima doar prin latura artistică. A venit cu un desen viu colorat, o floare roşie, cu frunzele de un verde radiant, părea fericit să îmi împărtăşească veleităţile sale, mama zâmbind plăcut impresionată şi parcă aşteptând feed-back-ul meu!

„- Este adevărat că erai trist când ai desenat floarea respectivă? ”

„- Eşti prima persoană care şi-a dat seama de asta! Cum ai reuşit? ”, constată surprins, cu o voce gâtuită, parcă rememorând o durere întipărită de mult timp în sufletul său.

„- Văd multe linii ascuţite, apăsate, simt o tensiune interioară, o furie pe care nu reuşesşti să o depăşeşti şi pare că ai găsit o soluţie potrivită ca, pe moment, desenând, să scoţi răul existent in tine, dar care sunt soluţiile pe termen lung? ”

„- Nu cred că ştiu… ”

          Au izbucnit amândoi în lacrimi şi, din acel moment, terapia a luat o turnură neaşteptată. S-au consumat multe, foarte multe şerveţele în următoarele întâlniri care nu au fost multe, ei fiind stabiliţi în altă ţară şi urmând să plece, dar suficiente pentru doi oameni determinaţi, care şi-au dat seama că lupta cu propria viaţă este dureroasă, grea, dar că există „pastilele” potrivite pentru a trata „boala” instalată în ani. Ne-am aflat pe un continuum şi scopul nostru final a fost să putem obţine „sănătatea”, liniştea şi să ne acceptăm trecutul, să-i iertăm pe cei de lângă noi şi să ne gândim cum anume trebuie să trăim în prezent pentru a ne crea viitorul dorit.

  Travaliul recuperării a fost anevoios, intens, s-a lucrat mult şi iată că în ultima întâlnire am avut parte de o surpriză ce m-a emoţionat chiar şi pe mine, terapeutul ce ştia să menţină acea doză de empatie, fără apariţia contratransferului, terapeutul care are menirea de a-şi inhiba trăirile, de a nu plânge, de a nu avea momente de slăbiciune. Şi iată-mă pe mine, ajunsă în acel moment în care am fost nevoită să mă scuz pentru că voi părăsi câteva minute încăperea, sub pretextul unei urgenţe telefonice. M-am ridicat de pe scaun încercând din răsputeri să maschez tremurul din ce în ce mai vizibil al mâinilor şi dorindu-mi să ignor senzaţia aceea de pierdere a controlului în faţa cuiva care avea nevoie de suport. M-am dus la toaletă, cele câteva minute mi se păreau o veşnicie în faţa celor ce mă aşteptau, neştiind ce se întâmplă de fapt, am vărsat multe lacrimi emoţionată şi încântată la gândul că am putut contribui la fericirea unui omuleţ aflat în plină dezvoltare, mi-am refăcut în grabă machiajul, nu mai reţin nici acum ce imagini mi-au trecut atunci prin cap, cert este că totul m-a copleşit şi am revenit alături de ei, interesată fiind de ceea ce urma să îmi ofere.

 Micuţul a venit cu un „cadou” de această dată: strânsese toate şerveţelele pe care le-a folosit de-a lungul orelor petrecute împreună, ore în care a plâns şi a pus o mie de întrebări, înmânându-mi-le: „M-ai ajutat foarte mult, îţi las ţie toate lacrimile şi supărările mele pentru că eu vreau să fiu fericit alături de mama şi vreau, în sfârşit, să trăiesc! ”

Ne-am îmbrăţişat… am lăcrimat şi ne-am promis că ne vom revedea…

Psihologii sunt şi ei oameni şi, pe lângă noţiunile teoretice, pun suflet, sentimente şi investesc mult, lăsând o părticică din ei în fiecare caz cu care iau contact! Aşa funcţionez şi sunt mândră să pot fi umană! Este ireal de minunată trăirea de care te bucuri atunci când ajuţi!

Creşteţi copiii cu sufletul, nu cu teoria…

Psiholog Monica DOBREA – Iaşi