Ochiul care nu mai vede (II)

Deşi era partidul cu cei mai mulţi membri tineri, PNŢCD a guvernat ca un bătrân neputincios: bălăngănindu-se din toate încheieturile, şovăitor, infectat de paraziţii vechiului regim. Nu a fost vina seniorilor, ci a generaţiei de mijloc: Ciorbea, Ciumara, Dejeu, Lupu, Mureşan, Remeş, Spineanu, Vasile. Adăugaţi-i pe Emil Constantinescu şi pe logofătul de taină Mugur Ciuvică. Foştii deţinuţi politici erau folosiţi exclusiv ca paveze. Dacă nu erai de acord cu hotărârile partidului – aproape întotdeauna proaste -, ţi se reproşa cu duritate că întinezi memoria luptătorilor anticomunişti. Cei mai vocali erau taman cei care o duseseră foarte bine şi înainte de 1989.

PNŢCD nu doar că nu deţinea un lider carismatic, dar nu avea nici măcar un lider adevărat. L-am cunoscut personal pe Victor Ciorbea, pe care l-am intervievat de vreo două ori. Individul ăsta putea vorbi oricât despre orice, de la extratereştrii antici, până la fiziologia lăcustelor africane. Această logoree ce-l aducea pe interlocutor în pragul vomei fusese interpretată de unii mai slabi de înger ca o dovadă de geniu. Dar Ciorbea nu se pricepea la nimic. Era fricos, ezitant, lăudăros, ranchiunos, incapabil de viziune. Nu m-am mirat când, peste ani, a devenit sluga bine plătită a lui Liviu Dragnea. În ceea ce-l priveşte pe Emil Constantinescu (alt flecar găunos!), lipsa lui de talent în a discerne între ucenicii buni şi cei răi l-a descalificat ca profesor, ca politician, ca preşedinte, dar mai ales ca om. Nu m-a mai mirat că visul lui levantin era să-şi petreacă bătrâneţea cerşind pomană de la stat.

Pe lângă un lider, ţărăniştilor le lipsea o doctrină. Deşi vechea ideologie a partidului sublinia rolul fundamental (după unii, chiar conducător) al ţărănimii şi nevoia modernizării mediului rural ca premisă a unei dezvoltări sănătoase a României, ţărăniştii s-au încurcat în opinci şi au picat în nas încă de la primii paşi. Nu au ştiut să rezolve corect problema funciară, iar necesara reformă administrativ-teritorială i-a băgat atât de tare în sperieţi, încât au amânat-o pentru altă dată. Nu s-a făcut nici până astăzi! Legenda spune că acesta a fost marele eşec al PNŢCD, fiindcă aici se ascundea germenele schimbării profunde atât de necesar pentru o societate închistată în neorânduială. Tind să fiu de acord.

Mai mult, altoirea ţărănismului cu doctrina creştin-democrată (ce accentuează morala creştină în familie, în societate, chiar şi în economie), ce părea oarecum logică nu i-a ajutat în niciun fel. Şantajabili din pricina relaţiilor mai mult decât prietenoase cu securitatea, unde dădeau periodic raportul referitor la starea de duh a populaţiei, popii au făcut şi încă fac politica sistemului. Iar sistemul i-a răsplătit generos cu mii de biserici noi, cu salarii şi ajutoare consistente de la buget, precum şi cu afaceri de miliarde. Cel mai puternic şi mai rapace trust românesc este BOR, iar ura lui demolatoare împotriva greco-catolicilor (cult din care proveneau Maniu, Raţiu, Coposu) este bine cunoscută. Iată un nou calcul al ţărăniştilor care s-a dovedit profund greşit!

Apoi, pe lângă eternul conflict dintre TUNŢCD şi conducerea centrală, ţărăniştii îşi iroseau energia şi în disputele referitoare la chestiunea deconspirării securiştilor şi a turnătorilor de serviciu. Deloc surprinzător, în vreme ce Constantin Ticu Dumitrescu (îi mai ţineţi minte încâncenarea?), preşedinte al Asociaţiei foştilor deţinuţi politici, cerea dreptate până la capăt, generaţia de mijloc (cu multe schelete şi cravate roşii în dulap) aprecia că acest demers nu-şi mai avea rostul. PNŢCD preluase puterea politică promiţând mai ales relansare economică şi bunăstare, graţie celor 15.000 de specialişti aduşi de CDR şi de preşedintele Emil Constantinescu în fruntea ţării. Eu nu am cunoscut nici măcar unul. Probabil munceau incognito.

„De astăzi, ne va fi nouă rău şi dumneavoastră bine”, au juruit ţărăniştii la preluarea mandatului, făgăduind românilor sacrificii uriaşe din partea noii puteri. Dacă sacrificiile însemnau şedinţele interminabile ale guvernului Ciorbea, în urma cărora nu se lua niciodată vreo decizie folositoare pentru ţară, atunci s-au ţinut de cuvânt cu asupra de măsură. (Va urma)