OMS-ul, virusul şi multilateralismul

La tradiţionala Conferinţă de Securitate de la Munchen tema a fost "Westlessness", adică pierderea influenţei globale a Occidentului. Şi, deşi sunt mai mulţi factori care acţionează în această direcţie, de vină, s-a susţinut acolo, ar fi în principal comportamentul miop, unilateralist, al administraţiei Trum care a abandonat viziunea multilateralistă care a stat în centrul politicii externe americane în perioada post-belică. Ceea ce a stârnit îngrijorare mai ales la Berlin, elita politică germană fiind îngrijorată de erodarea instituţiilor internaţionale create de Statele Unite şi de europeni după cel de-al doilea război mondial. "Cel mai apropiat aliat al nostru, Statele Unite ale Americii, sub conducerea actualei administraţii, respinge ideea unei comunităţi internaţionale", se plângea preşedintele german Frank-Walter Steinmeier în discursul ţinut în deschiderea Conferinţei. "Cooperarea internaţională este într-o recesiune fără precedent", se lamenta şi ministrul de externe de la Berlin, Heiko Maas. Iar de vină pentru această gravă deteriorare a climatului internaţional nu este neapărat ascensiunea Chinei sau "diminuarea semnificaţiei strategice a Europei după sfârşitul Războiului Rece", ci în principal actualul locatar de la Casa Albă. Nu fiindcă Statele Unite nu ar mai avea putere economică şi militară, ci "fiindcă angajamentul decidenţilor de la Casa Albă s-a schimbat când vine vorba de ordinea mondială la realizarea căreia Statele Unite au contribuit". Aceleaşi acuze i se aduc lui Donald Trump şi peste Ocean, deopotrivă de către establishment-ul democrat şi republican, inclusiv acum în cursul actualei pandemii când, ni se spune, Statele Unite ar fi trebuit să-şi asume rolul tradiţional de lider mondial în lupta cu coronavirusul.

Problema cu multilateralismul şi cooperarea internaţională, evident dezirabile, este însă că între generoasele şi luminatele declaraţii de principiu şi realitatea de pe teren este o mare distanţă. Totul sună bine atâta vreme cât nu se intră în detalii. De pildă dacă americanii se plâng în legătură cu asimetriile comerciale în schimburile cu UE, această atitudine este taxată drept o abatere de la multilateralism. În schimb China este lăudată că a semnat Pactul de la Paris pentru schimbările climatice, deşi are în curs cel mai ambiţios program mondial de construcţie de termocentrale pe cărbune. Iar diferenţele de abordare unilaterală şi de tratament din interiorul Uniunii Europene, care s-au văzut şi în trecut atunci când Germania a decis să implementeze proiectul Nord Stream în cooperare cu Rusia ignorând complet interesele economice şi de securitate ale Poloniei şi ţărilor baltice, au ieşit acum şi mai pregnant la lumină în timpul pandemiei când cuvântul de ordine a fost fiecare pentru el.

Între instituţiile fanion ale sistemului de cooperare internaţională, atât de apreciat de d-nii Steinmeier şi Maas, foarte vizibilă în aceste vremuri este şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) al cărui buget este acoperit, în proporţie de 22 de procente, de către Statele Unite (o contribuţie de $511 milioane anual). OMS se află în centrul unei controverse majore în aceste zile după ce Donald Trump a criticat faptul că, deşi organizaţia este finanţată în bună măsură de America, funcţionează ca un proxy al Chinei. Preşedintele s-a referit în particular la faptul că OMS a criticat decizia Casei Albe de a suspenda zborurile dinspre China (pe care atunci şi adversarii săi politici democraţi au criticat-o ca fiind o probă de "rasism"). Deloc surprinzător, mass media liberale, ostile preşedintelui, precum The New York Times sau The Guardian, s-au grăbit imediat să-l acuze că vrea să distragă atenţia de la responsabilitatea sa privind gestionarea crizei. Însă indiferent cum privim lucrurile, şi e adevărat că Trump recurge adesea la astfel de tactici diversioniste, el are dreptate în această privinţă. Iar problemele organizaţiei sunt în realitate mult mai serioase.

Sub conducerea directorului general, etiopianul Tedros Adhanom Ghebreyesus, OMS a devenit un fel de portavoce a Chinei căreia i-a repetat papagaliceşte poziţiile. Pe 14 ianuarie, înainte ca o delegaţie oficială a OMS să fi vizitat măcar China, conducerea OMS a susţinut public afirmaţia Beijingului că nu există "dovezi clare de transmitere de la om la om". Două săptămâni mai târziu, de la Beijing unde se raportaseră deja peste 4500 de cazuri şi în multe alte ţări se semnalaseră îmbolnăviri cu acest nou coronavirus, dr Tedros aflat în vizită în China i-a lăudat entuziast pe liderii săi pentru eficienţă şi transparenţă, în condiţiile în care, se ştie, aceştia au aşteptat şase săptămâni după apariţia primelor cazuri la Wuhan pentru a interveni pentru a limita răspîndirea. În tot acest timp autorităţile chineze au cenzurat mass media şi i-au pedepsit pe medicii care au încercat să sune alarma şi se estimează că peste cinci milioane de oameni au venit sau au plecat din Wuhan, potrivit primarului oraşului. Între aceştia se află şi pacientul cu primul caz de virus confirmat din America.

Ulterior, pe 30 ianuarie, deşi OMS emisese un avertisment public privind o stare de urgenţă sanitară după ce numărul infecţiilor raportate din China ajunsese la 10 mii de cazuri, dr Tedros l-a criticat pe Donald Trump pentru decizia de a restricţiona călătoriile din China şi a îndemnat alte ţări să nu facă acelaşi lucru. El a apreciat atunci că răspîndirea virusului în afara Chinei ar fi "minimală şi lentă". Şi a trebuit să treacă mai bine de o lună până când OMS să declare o pandemie, pe 11 martie, când numărul oficial de cazuri la nivel mondial ajunsese deja la 118 mii de persoane în 114 ţări. Iar în afară de asta, OMS este suspectată în Statele Unite, dar şi în multe state europene că minimalizează numărul deceselor din Wuhan pentru a nu irita China.

În acelaşi timp, sub presiunea Chinei, OMS nu a permis Taiwanului să-şi trimită un observator pe perioada pandemiei dincolo de faptul că a ignorat avertismentele venite de la Taipei încă din decembrie care avansau posibilitatea transmisiei de la om la om. Iar atunci când un reporter TV din Hong Kong l-a întrebat pe canadianul Bruce Aylward, care conduce misiunea comună OMS-China pentru Coronavirus, dacă organizaţia îşi va reconsidera refuzul de a permite prezenţa Taiwanului, acesta a refuzat pur şi simplu să răspundă.

Însă problemele legate de OMS sunt departe de a fi singulare. Întregul sistem de organizaţii internaţionale, aflate sub umbrela ONU, a devenit unul excesiv de birocratic, costisitor, corupt şi ineficient chiar dacă sunt şi structuri care se dovedesc utile. De departe cea mai mare contribuţie la bugetul său cumulat, care anul trecut a fost de $53 miliarde, o au Statele Unite, cu $11 miliarde (22 de procente), adică mai mult decât următoarele trei state, Germania, Marea Britanie şi Japonia, la un loc. Cu toate acestea, Rusia (care plăteşte de aproape 10 ori mai puţin ca Statele Unite), deşi este membru permanent în Consiliul de Securitate, şi mai ales China (cu o contribuţie practic egală cu aceea a Suediei) au reuşit să manevreze zeci de state satelit reuşind nu doar să-şi impună favoriţii la conducerea acestor structuri, ci să le şi imprime acestora o pronunţată linie anti-occidentală, în special anti-americană. S-a ajuns astfel în situaţia ridicolă în care ţările occidentale să acoperă cea mai mare parte a finanţării unor organizaţii care le sunt profund ostile. Aceasta a făcut ca Statele Unite să decidă să părăsească în mod formal UNESCO, alături de Israel, la 1 ianuarie 2019 acuzând comportamentul extrem de ostil al organizaţiei la adresa Ierusalimului.

Dacă revenim însă la OMS, o serie de lideri africani s-au grăbit să sară imediat în apărarea lui Tedros Adhanom Ghebreyesus făcând apel la "solidaritate şi cooperare", ignorând complet fondul criticilor care i se aduc. De altfel, probabil obsesia multilateralismului cu orice preţ îl determină şi pe Wolfgang Ischinger, preşedintele Conferinţei pentru Securitate de la Munchen, să facă acelaşi lucru. Într-un interviu acordat Euractiv el a apreciat că OMS face "o treabă excelentă la nivel global" în total dezacord cu realitatea factuală evidenţiată mai sus. În ceea ce îi priveşte pe liderii africani nu este vorba doar de un fel de solidaritate "de continent" faţă de fostul ministru al sănătăţii şi al afacerilor externe din Etiopia. Africa este controlată aproape complet de China care, prin investiţii uriaşe, multe ineficiente (precum o linie de cale ferată complet inutilă din Kenya) şi mai ales prin ceea ce dezvăluiri din mass media au descris drept formule de mituire a elitelor de pe continent, şi-a constituit un bloc masiv de sprijin prin care îşi impune candidaţii în cadrul diverselor organizaţii internaţionale. Este ceea ce subliniază şi cotidianul Le Figaro într-un articol recent. Aşa l-a impus şi pe Tedros Adhanom Ghebreyesus în 2017, în ciuda controverselor majore legate de el, dezvăluite la acea vreme de numeroase publicaţii, între care şi The New York Times, care menţionau că era acuzat că ar fi acoperit trei epidemii de holeră în Etiopia.

"Una dintre metodele prin care China îşi sporeşte influenţa e plasarea în poziţii – cheie a candidaţilor săi", scrie Le Figaro. "Astfel, China controlează indirect şi FAO (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a ONU), Comisia pentru Dezvoltare Industrială, Comisia de Telecomunicaţii Internaţionale şi OMS. Până de curând, China a controlat şi Interpol."

Pe această tendinţă "China e pe cale să preia controlul asupra ONU", mai scrie cotidianul francez citând un diplomat francez de la Naţiunile Unite. În aceste condiţii ce este oare mai nimerit, să accepţi tacit această realitate sau, aşa cum susţine Washingtonul, să iniţiezi un demers de resetare, de regândire, a actualului cadrul instituţional de cooperare internaţională?