Orașul subteran. Există un tunel care pleacă de la Palat spre Cetăţuia?

Dacă, la suprafaţă, construcţiile vechi care au însemnat ceva în istoria Iaşului şi care încă mai pot fi văzute printre faţadele din plastic şi sticlă dispar una câte una, nici cele din subteran nu sunt în siguranţă. Chiar dacă nu toate au fost declarate monumente istorice – statut care conferă doar un mic grad de siguranţă în plus dincolo de războaiele şi cutremurele devastatoare cărora le-au supravieţuit – vechile imobile sunt parte din istoria Iaşului. Sub ele, de cele mai multe ori, dar din ce în ce mai rar, sunt descoperite rămăşiţele unui alt oraş. Galeriile, sau ce a mai rămas din ele, au dat naştere în timp celebrei legende a tunelului care pleacă de la Palatul Culturii şi ajunge tocmai la Cetăţuia.

Tuneluri? Da, dar nu chiar până la Cetăţuia

Totuşi, Iaşul nu e Cappadocia, iar subteranele cândva ramificate în toate direcţiile aveau diferite întrebuinţări. Nu neapărat şi pe aceea de a asigura circulaţia oamenilor dintr-o parte a oraşului în alta. Poate doar pe sub câte o uliţă – cum este, de exemplu, beciul uriaş care „pleacă“ de sub Biserica Nicoriţă şi ajunge sub casele de peste strada cu acelaşi nume. Poate mai larg este beciul dezgropat în spatele fostei Case a Modei, lângă Biserica Lozonschi, dar nepus în valoare în vreun fel până azi. În fapt, pe locul respectiv ar urma să fie construit un complex de birouri, proiect care, cel puţin momentan, stagnează.

Asemenea descoperiri făcute de curând nu au, cele mai multe, „norocul“ pivniţelor care au aparţinut cronicarului Grigore Ureche. Acestea au fost scoase pentru scurt timp la suprafaţă în 1978, când strada Anastasie Panu era lărgită peste casele rase mai înainte de buldozere. Meritul salvării pivniţelor construite pe două niveluri aparţine arheologului Nicolae Puşcaşu şi profesorului Ioan Caproşu, după cum aminteşte Ion Mitican, apărătorul străzilor şi clădirilor vechi ale Iaşului încă din vremea sistematizării începute de comunişti.

Spre deosebire de ceea ce s-a (re)amenajat în Pasajul „Sf. Vineri“, respectiv sub intersecţia din faţa fostei Hale Centrale, pivniţele descoperite cu 40 de ani în urmă stau ascunse şi azi sub planşeul de beton al străzii şi în spatele unor geamuri de termopan din galeria de sub nivelul trotuarului. Câtva timp, au fost decorul perfect pentru un pub care a funcţionat aici.

Unde (mai) sunt vestigii impresionante

Dacă acestea sunt într-adevăr impresionante, ce valoare merită dată celorlalte construcţii subtera­ne?, întreabă profesorul Vasile Cotiugă, de la Facultatea ieşeană de Istorie. El este de părere că cele mai cunoscute ruine de acest fel – cele aflate sub un alt planşeu din beton, cunoscut ieşenilor mai degrabă sub numele impropriu „Esplanada de la Cub“ – ar putea să fie deschise publicului pentru vizitare printr-o înţelegere cu restaurantul care funcţionează lângă ele. De altfel, Palatul Primăriei Iaşi, care se află la nici 200 de metri de acest întreg complex, este legat de ruine printr-un tunel – după cum am aflat de la viceprimarul Radu Botez. Din cauza nesiguranţei vechii structuri, şi acest tunel este inaccesibil publicului.

O construcţie asemănătoare se află în faţa Palatului Culturii. De fapt, sub un scuar situat între linia de tramvai şi strada Palat, chiar lângă placa memorială ce marchează locul fostului Hotel Petersburg, unde s-au reunit prima dată la Iaşi revoluţionarii paşoptişti. Un chepeng metalic este singurul semn al existenţei în subteran a unor bolţi din piatră. Muzeograful Sorin Iftimi, de la Complexul Muzeal Moldova, ne-a spus că toată esplanada din faţa Palatului este plină cu asemenea vestigii. Din vechea curte domnească, atestată documentar încă de la începuturile secolului al XV-lea, se mai vede astăzi un vechi fragment de zid. Primăria încearcă să obţină un studiu pentru transformarea esplanadei în spaţiu exclusiv pietonal, studiu care va prezenta şi posibilitatea construirii unei parcări subterane.

Unde duce galeria de la Palatul Culturii

Între aripa stângă a Palatului Culturii şi strada Palat se poate observa un „turn de strajă“, poate singurul capăt de galerie marcat printr-o construcţie la suprafaţă. De altfel, locul de dedesubt a fost amenajat cu ani în urmă şi chiar au fost expuse obiecte în special arme şi armuri folosite în epoca medievală. Inginerul Gheorghe Băean, de la Iaşicon, vicepreşedinte al Uniu­nii Naţionale a Restauratorilor, ne-a povestit că tunelul care pleacă de sub turn traversează strada Palat, dar că nu e clar unde duce. Interesant este că, după demo­lările făcute pe strada Sf. Andrei, un capăt de galerie a devenit vizibil la baza unui zid de sprijin, în spatele Şcolii „Gh. Asachi“. Gale­ria are bolta din piatră, dar este blocată după câţiva metri de un perete din cărămidă. Ar putea să fie doar un beci, după cum ar putea să fie un canal de evacuare a apelor reziduale.

Cătălin Hriban, de la Institutul ieşean de Arheologie, unul dintre specialiştii în domeniu care realizează descărcarea arheologică în spaţiul viitorului complex de birouri, a amintit că, până la începutul secolului trecut, Bahluiul curgea mai aproape de acest loc decât astăzi. Documentele arată că râul şerpuia între Podul de Piatră şi Podu Roş, trecând chiar prin spatele Bisericii Lipoveneşti (construită în 1871 pe malul drept!), apoi prin ceea ce vedem astăzi ca fiind parcul mare de alături. Pe de altă parte, apa furnizată prin aducţiunea dinspre Dealul Copoului spre curtea domnească trebuia deversată undeva după folosire, iar albia Bahluiului era cel mai potrivit loc. De acest „lux“ beneficiau însă doar casele boiereşti.

Depozite ferite de foc

Subteranele Iaşului au fost mai degrabă locuri de depozitare, nu de refugiu şi nici de trecere, ne-a explicat Cătălin Hriban. Până în secolul al XIX-lea, lemnul era principalul material de construcţie. Când izbucnea câte un incendiu, pagubele erau uriaşe, iar singurul loc unde bunurile erau protejate a fost pivniţa. Comercianţii au fost cei care au folosit şi dezvoltat aceste beciuri, unele ajunse la dimensiuni demne de luat în seamă. Totuşi, nefiind construcţii marcante pentru istoria Iaşului, nu există motive de prezervare a celor mai multe dintre ele. Cu unele excepţii, cum sunt, de exemplu, pivniţele vechi de peste 400 de ani dezgropate zilele trecute pe şantierul de restaurare a Mănăstirii Frumoasa.

Cine se încumetă la o hartă a Iaşului subteran

În prezent, nu există nicio hartă care să cuprindă toate aceste construcţii, ci doar schiţe separate întocmite pe măsură ce au fost descoperite. Primele menţiuni de acest fel au fost consemnate de istoricul Oreste Tafrali (1876-1937). Dar ideea nu a fost dusă până la capăt, deşi o istorie a Iaşului nevăzut ar fi benefică şi vizitatorilor, şi locuitorilor oraşului, câtă vreme „personajele principale“ – respectiv catacombele, galeriile şi vechile pivniţe – aşteaptă conservate în subteran să fie readuse la lumină. Evident, nu ca să se tripleze numărul spaţiilor muzeale din oraş, pentru că mentenanţa ar costa enorm, dar, în parte, ca utilitate pe lângă o activitate lucrativă din apropiere. O strategie în acest sens ne lipseşte însă cu desăvârşire.