Parfumul viei şi al cântecelor. O poveste frumoasă despre academia spirituală la care se dedulcea întreaga intelectualitate a Iaşului

Numai ascultând cu atenţie duetul Tosca – Mario, sau aria „Visi d’arte” sau duetul Scarpia – Tosca din opera „Tosca” de Puccini, sau un duet din Recviem-ul de Verdi, sau aria Ziţei din opera „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu, îţi formezi imaginea clară a divei clasice – temperamentală, volitivă, geloasă, care îşi joacă viaţa, cariera, iubirea pe cartea luptei cu tiranul. Aşa cum portativele rămase de la Paul Constantinescu dezvăluie, numai ele, frivolitatea personajului feminin ambetat de amoarea junelui credincios patriei, semnatar de articole ditirambice în „Vocea patriotului naţional”. Imaginea virtuală, nutrită de muzică, se schimbă total în rugăciunea Toscăi rămasă singură înaintea deznodământului tragic provocat de maleficul Scarpia, sau în amintitul duet, „Recordare”, din „Recviem”-ul verdian.

Dacă ne gândim numai la aceste două momente muzical-artistice, înţelegem bogăţia expresivă a vocii Mioarei Cortez, profund impresionantă, eliminând orice gând exterior. Mioara Cortez te acaparează, îţi reţine toată atenţia doar ascultând-o. Dar spaţiul veridic al scenei o descoperă pe actriţa Mioara Cortez. Acum intervine puterea spectatorului de a-şi împărţi în mod egal atenţia la vocea şi la jocul său scenic. Cine este interesat nu doar de prezenţa actriţei, ci şi de sursele care i-au alimentat puterea de a intra, mai mult decât în costumul personajelor, în sufletul, în viaţa lor, va trebui să afle câte ceva despre talentul copleşitor revărsat de Dumnezeu asupra familiei Cortez. Despre miniteatrul familial de la Doi Peri, de lângă Iaşi, unde Ştefan Cortez-tatăl organiza academiile spirituale la care se dedulceau pictori, poeţi, scriitori, intelectualitatea Iaşului atrasă nu numai de parfumul viei, ci, în plus, de parfumul versului, de dulceaţa cântecelor, de savoarea conversaţiei amicale ori meşteşugite a convivilor. Nu intrăm acum în pivniţele amintirilor ţinute la rece de documente şi legende, însă dacă am vrea să dăm timpul înapoi, am ajunge la un strămoş al familiei Cortez, a cărui voce puternică stingea flăcările lumânărilor din candelabrele de salon. Revenind în anii fericiţi ai familiei întregi Cortez, se cuvine evocată măcar fugitiv imaginea surorii mai mari Viorica, la fel de frumoasă, de temperamentală, de talentată, care a fost şi ea, la Iaşi, la Bucureşti, la Paris, la New York, în toată lumea, o vedetă ce a provocat admiraţia publicului şi a partenerilor iluştri de scenă.

Începuturile muzicale profesionale ale Mioarei Cortez au fost vegheate la Iaşi de Aneta Pavalache, solistă a Teatrului liric de aici, apoi la Conservatorul  bucureştean de soprana, apriga profesoară de canto Arta Florescu. În vocea dintotdeauna a Mioarei Cortez sunt evidente asemănări timbrale orientând gândul pasager spre maestra sa, pentru ca imediat timbrul special al vocii studentei de altădată să domine definitiv atenţia. Lung este hrisovul pe care se ordonează rolurile interpretate pe scene din România şi de peste hotare: regretul selecţiei drastice însoţeşte aici enumerarea operelor „Norma”, „Elixirul dragostei”, „Ernani”, „Trubadurul”, „Cei patru bădărani”, „Povestirile lui Hoffman”. Nu întâmplător rolurile din spectacolele „Cei patru bădărani” de Wolf-Ferrari şi „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu (amintesc numai două) i-au deschis Mioarei Cortez drumul spre scenele Operei comice din Paris, însă publicul a mai urmărit-o în sala Pleyel, tot din capitala Franţei, la Marsilia, Milano, Bolognia, în Germania, Belgia, în locuri renumite pentru tradiţia spectacolului liric şi a concertelor vocal-simfonice. Pentru că repertoriul de acest tip, însuşit de Mioara Cortez, a fost bogat, incluzând (iarăşi selectez) „Stabat Mater” de Pergolesi, Recviem-ul de Mozart, Missa solemnis şi Simfonia a IX-a de Beethoven, „Carmina Burana” de Carl Orff, „Martiriul Sfântului Sebastian” de Claude Debussy.

Un frumos gest de preţuire am avut la 5 iulie 2022 din partea Operei Naţionale Române din Iaşi prin organizarea Galei aniversare. O gală necesară pentru omagierea artistului total de teatru liric Mioara Cortez, care a încântat de nenumărate ori publicul venit să o urmărească aici. Cred că am mai spus: cu ceva timp în urmă, când urcai treptele spre balconul sălii, privirea îţi era atrasă de galeria imaginilor mari înfăţişându-i pe câţiva dintre cei mai importanţi solişti ai Operei ieşene în roluri emblematice. Poate că iniţiativa ar trebui actualizată, sub o formă sau alta, pentru că reprezentanţii de seamă ai teatrului liric de aici merită din plin. Mioara Cortez ar avea locul său în această galerie.

La final, îmi voi exprima o părere pur personală: revăzând-o, ascultând-o pe doamna Mioara Cortez la repetiţii, în seara concertului, am avut credinţa puternică a timpului ca în poveste oprit din curgerea sa. Aceeaşi înfăţişare tinerească, aceeaşi vitalitate, aceeaşi expresivitate puternică a vocii, în funcţie de caracterul muzicii. Cred că nu sunt singurul dator a-i mulţumi doamnei Cortez pentru cadoul unei asemenea impresii stabile.

Am reluat aici, cu prescurtări, textul-prefaţă al Galei aniversare „Mioara Cortez” organizată de Opera Naţională Română din Iaşi, gală ce a avut loc la 5 iulie 2022. 

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor