Paşi laterali şi piruete în capitala valsului

Ne place sau nu, dacă vrem să analizăm şansele de aderare a României la spaţiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2024, trebuie să privim către scena politică austriacă. După cum se ştie, Viena este ultimul obstacol în calea primirii noastre în zona de liberă circulaţie a persoanelor. Pornind de la premisa că, la nevoie, candidatura României ar putea fi separată de cea a Bulgariei şi că nicăieri nu se vor produce mutaţii politice defavorabile extinderii (spre exemplu, venirea la guvernare a unor partide ostile sau „răzgândirea” unor guverne, aşa cum s-a întâmplat anul trecut cu cel austriac), decisive vor fi evoluţiile din politica austriacă. Şi, trebuie reamintit, multe dintre problemele invocate atunci de Austria aveau de-a face nu cu performanţele României, ci cu însăşi funcţionarea mecanismului Schengen.

Aşadar, la sfârşitul acestui an, guvernul condus de cancelarul Karl Nehammer ar putea decide să-şi abandoneze linia temătoare şi să accepte extinderea – ideal, cu România şi Bulgaria, mai ales că vecina noastră din sud pare să-şi regăsească stabilitatea; sau, dacă varianta „jumătăţii de măsură” pare mai atractivă, doar cu România. În condiţiile în care alegerile legislative din Austria sunt programate în toamna lui 2024, iar între timp nu vor mai avea loc alegeri regionale, domnul Nehammer şi colegii săi din Partidul Popular (ÖVP), de orientare conservatoare, nu mai au argumente politice credibile cu care să-şi justifice refuzul.

De altfel, e greu de spus în ce măsură jocul de imagine al popularilor pe tema migraţiei şi a traficului de persoane a fost eficient electoral. În cele trei landuri în care au avut loc alegeri, în acest an, ÖVP a înregistrat performanţe modeste (în două dintre ele, chiar pierderi notabile). În sondajele naţionale, partidul se află pe locul trei, cu puţin în urma social-democraţilor (SPÖ), dar cu 5-6 procente în urma liderului, populiştii din Partidul Libertăţii (FPÖ). Cel mai probabil, însă, domnul Nehammer consideră că acest stil a dat rezultate bune, pentru că altfel nu s-ar putea explica recenta impunere a unor restricţii la graniţă pentru camioanele venite din Italia – o decizie care a dus la situaţia oarecum amuzantă în care vicepremierul şi ministrul Transporturilor din cabinetul de la Roma, nimeni altul decât euroscepticul Matteo Salvini, să ceară Comisiei Europene declanşarea procedurii de infringement împotriva Austriei.

Totuşi, nu ar fi exclus ca anul viitor, pentru prima dată după 1999, populiştii să-i devanseze pe conservatori în ierarhia electorală. Spre deosebire de 1999, însă, e puţin probabil ca în 2024 FPÖ să mai accepte un rol secundar în cadrul unei coaliţii de dreapta: liderul populist, Herbert Kickl, a declarat sus şi tare că doreşte să devină cancelar. Personalitatea şi poziţiile de politică publică ale domnului Kickl l-ar face invidios până şi pe mentorul său neoficial, Viktor Orbán, şi ar face din Austria o permanentă ameninţare la adresa solidarităţii europene, inclusiv în privinţa atitudinii faţă de Rusia. E greu de crezut că ÖVP ar putea accepta o colaborare în aceşti termeni, fără a-şi compromite definitiv imaginea în rândul popularilor europeni. Este adevărat că în unele landuri există coaliţii ÖVP-FPÖ, dar la nivel central o asemenea formulă nu poate fi contemplată decât în situaţia (improbabilă) în care conservatorii i-ar devansa, până la urmă, pe populişti. În orice caz, pare greu de crezut că o asemenea formulă, cu FPÖ în coaliţia guvernamentală, va fi dispusă să primească cu braţele deschise România şi Bulgaria, în spaţiul Schengen.

Desigur că o majoritate în parlamentul de la Viena s-ar putea realiza, anul viitor, şi prin colaborarea moderaţilor de dreapta şi de stânga (ÖVP-SPÖ), blocând accesul populiştilor la putere. În acest caz, probabil că atitudinea generală a guvernului faţă de Bruxelles se va ameliora, sporind şansele unei deschideri a zonei Schengen către România şi Bulgaria. Marea problemă este dacă o asemenea înţelegere poate fi atinsă la capitolul doctrinar, dată fiind tot mai pronunţatul viraj la stânga al SPÖ. De altfel, chiar în urmă cu câteva zile, socialiştii l-au desemnat ca lider pe domnul Andreas Babler, un marxist de modă ceva mai veche, cunoscut pentru poziţiile sale eurosceptice, care şi-a învins contracandidaţii din zona moderată, centristă. A fost o întâlnire la finalul căreia organizatorii au reuşit să se încurce în fişierele Excel şi să-l declare câştigător pe un alt participant, revenind după două zile cu rezultatul corect. Dincolo de această gafă, mai îngrijorătoare pentru socialişti sunt cifrele din sondaje, care arată că partidul nu a „strâns” mai nimic ca zestre electorală, în cei aproape patru ani de opoziţie.

Nu avem, aşadar, nicio garanţie că, în toamna lui 2024, astrele politicii austriece se vor alinia mai favorabil decât în acest an. Există o fereastră de oportunitate – mai degrabă, o nişă – ce justifică un optimism rezervat pentru finalul acestui an, ceea ce ar însemna intrarea noastră în spaţiul Schengen, de la 1 ianuarie. Totul depinde de opţiunea cancelarului Karl Nehammer în privinţa modului de leadership pe care doreşte să-l propună alegătorilor: deocamdată, încercarea de a prelua din energia populiştilor l-a ajutat să stabilizeze frontul, dar nu oferă perspective de victorie.