Pe viscol. Senin. Frescele de la Scobinţi

„Senin”, aceasta e una din poeziile (o postez mai jos) pentru care, la începutul anilor optzeci, revista Dialog era cât pe ce să fie desfiinţată. Cealaltă se numea „Patria”. Ele au apărut pe prima pagină şi a fost recitată la Europa liberă. A ieşit un scandal imens. Redacţia a trecut prin momente de cumpănă. Redactorii au fost luaţi la întrebări. S-a cerut mult mai multă vigilenţă. Imediat după apariţie, la revistă a venit o comisie de la Consiliul Culturii de la Bucureşti, aflat atunci sub conducerea doamnei Suzana Gâdea. Poezia a fost analizată cu punct şi virgulă, fiind considerată subversivă. Timp de doi ani a fost prezentată ca exemplu negativ în taberele de creaţie studenţeşti. Fără să-şi dea seama, partidul mi-a făcut o publicitate imensă printre tineri. Nu ştiu de ce, am evitat s-o reproduc în antologiile mele. O postez aici, acum. Cred că au trecut mai mult de patruzeci de ani de când am scris-o. Ea poartă urmele disperării fără margini de care eram cuprins în acei ani. Am scris-o când eram tânăr. Într-o iarnă bântuită de un viscol cumplit. Stăteam la Doi Peri. Atras de urgia de afară, ieşisem să mă plimb, înfruntând crivăţul, pe dealul Cetăţuia. În depărtare, din când în când, când rafalele de vânt se mai potoleau, se întrezărea oraşul. Eram cuprins de o stare de gol interior. Înfruntând viscolul, simţeam cum creşte în mine o forţă de nestăvilit. Şi atunci privind tufişurile viscolite, privind şi turnul casei, mi-au venit în minte primele versuri. Celelalte s-au derulat din mers.

Senin// Cu ochii goi şi privirea stinsă,/ mă voi pierde încet în patria mea./ Sfâşiat de nostalgia unui câmp alb,/ Desculţ voi păşi prin zăpadă.// Orb la hotarele ei, mult timp/ fără un cuvânt voi privi în afară./ Însoţit de un stol negru,/ povara unei tristeţi fără margini// cu capul în piept voi traversa încet câmpul nins.// Cerşetor pe drumurile ei,/ mă voi pierde umil şi tăcut./ Prin târguri străvechi, prin sate pustii/ voi merge cu ochii în lacrimi.// Cer albastru, cer roşu ca lacrima,/ încet, încet et întuneci!

***

Aceaste poezii au fost publicate într-un număr aniversar dedicat tovarăşului. Deasupra poeziilor mele trona celebrul tablou al lui Dan Hatmanu, în care Ceauşescu, aflat în compania tovarăşei, ciocnea o cupă de şampanie cu voivodul Ştefan cel Mare care îşi întindea braţul peste rama unui tablou. Apărut în acest context, şi acest tablou, oarecum encomiastic, a fost considerat subversiv. Puţini oameni cunosc aceste amănunte. Mulţi au rămas cu impresia că tabloul lui Hatmanu e unul omagial. Poate, dar în omagiul ăsta se ascunde atâta ironie, încât dacă îl privim şi azi, fără voia noastră suntem cuprinşi de un zâmbet complice.

Pornind de la tabloul acesta, dar şi altele pe care le-a pictat, multe din ele reuşite (Dan Hatmanu e printre puţinii pictori ai Epocii de aur ai cărui portrete dedicate marelui conducător rezistă în timp, poate că acesta e şi păcatul său – a făcut artă acolo unde se cerea doar propagandă), a avut de pătimit. Nu atunci, ci mai târziu. Imediat după revoluţie. Atunci pictorul a fost o perioadă de timp marginalizat. Mai mult decât atât, lucrările murale pictate într-o locaţie din satul său natal, Scobinţi, au fost vandalizate.

Redau mai jos câteva rânduri pe care le-am scris pe marginea acestui subiect.

Pentru Dan Hatmanu, Scobinţii, satul său natal, reprezintă, desigur, un fel de „centru al lumii”, locul unde se îngemănează lumina cu întunericul, unde timpul s-a oprit în loc, astfel că orologiile arată mereu acelaşi oră. Cea a fericitei copilării.

Scobinţii lui Dan Hatmanu, situaţi la o aruncătură de băţ de Cotnari şi Hârlău, sunt, pentru el, un loc la fel de nostalgic ca Lancrămul pentru Blaga, şi la fel de fabulos ca Macondo lui Gabriel Garcia Marquez din romanul său „Un veac de singurătate”.

Ca şi în Macondo, aici lumea e atât de proaspătă, „încât multe lucruri nu au încă nume”, şi pentru a le numi, copiii, dar şi bătrânii le pictează în praful care acoperă uliţele. Chiar şi propriul chip pare desprins aici din altă lume. Materia devine efemeră, şi ceea ce rămâne e doar forma desenată în aer. Haloul, conştiinţa…

Revelaţia acestui loc sacru, pictorul l-a avut pe 4 martie 1977, când l-a prins cutremurul în timp ce locuia într-un hotel din Bucureşti. O parte din imobil s-a prăbuşit, iar pictorul, auzind scrâşnetul cărămizilor şi urletele oamenilor striviţi de vii sub ziduri, n-a reuşit să-şi revină în fire decât după câţiva ani. „Mi-am revenit greu după acest şoc. Nu reuşeam să scap de coşmar. Am fost şi pe la medici, dar degeaba. A fost suficient ca să mă duc în satul meu natal şi să stau o perioadă acolo, destul de scurtă, ca să-mi revin.”

Atunci s-a gândit să-şi picteze de jur împrejur „căsuţa” acoperită cu stuf şi cu lut pe jos, s-a apucat de lucru, dar cum aceasta era cam fragilă, a trebui să aleagă un alt loc. Edilii i-au pus la dispoziţie sediul CAP-ului.

„M-am născut în şcoală. Tatăl meu era învăţător la Scobinţi şi locuia acolo. Am văzut lumina dulce a zilei în incinta şcolii. Într-o veche sală de clasă, cu ferestre înalte, ce dădeau înspre grădină. Mai târziu, tot încercând să-mi rememorez clipa naşterii, m-am gândit s-o pictez. Dar erau prea multe ferestre pe faţadă. Atunci mi-a fost pusă la dispoziţie sediul gospodăriei colective. Păstrez şi acum o fotografie cu schele. Am pictat-o ajutat fiind şi de unul din elevii mei, originar tot din Scobinţi. Ţăranii au avut şi ei un rol important în proiectul meu. M-am gândit să fie o continuitate. Eu am pus bani pentru materiale, eu am muncit ca să fac această frescă. Am reprezentat scene din istorie. Pe straturi-straturi. O procesiune de voievozi. O scurtă istorie în imagini a Moldovei, începând cu Dragoş Vodă şi zimbrul şi până-n zilele noastre. Am căutat s-o fac pe înţelesul sătenilor, dar am introdus şi elemente de modernitate. Frescele erau pictate pe alocuri şi cu ironie. Fiecare armată a unui voievod avea şi un oştean care semăna cu mine. Or eu nu prea aduc chiar a oştean…”

Ca să-şi poată continua lucrarea, Dan Hatmanu a trebuit să plătească şi un obol: „Eram conştient că trebuie să fac un compromis. Aşa că am pus la capătul frescei o frază din Ceauşescu. Oarecum neutră. Ceva despre istorie. Am fost îndemnat să duc istoria până la el. El era punctul ultim. Dar se voia a fi şi primul. Alfa şi omega. Începutul şi sfârşitul neamului românesc. Poate chiar al istoriei. În timp ce mi se transmiteau aceste sugestii, în sinea mea mă întrebam: ce-ar fi s-o fac? Strecor câteva uşoare ironii printre figurile pictate şi-i transmit viitoarelor generaţii adevărata mea părere despre marele conducător. Am stat mult în cumpănă şi am cântărit lucrurile în jos şi în sus. Dar până la urmă n-am făcut-o. Ceva în mine mă împiedica să fac acest compromis. Şi atunci am apelat la un citat.”

Citatul însă, se pare, că l-a costat destul de scump pe maestrul Hatmanu… În prezent fresca nu mai există. A fost acoperită cu tencuială. După căderea lui Ceauşescu noii reprezentanţi ai artelor frumoase au vandalizat-o. „Am dat un telefon la primărie. Am întrebat cine a făcut acest lucru. Mi-au răspuns că probabil nişte copii, că era peretele distrus… etc… Ce copii, că eu am lucrat pe două rânduri de schele…Cum puteau s-o acopere copiii?”

În urmă cu ceva ani, Dan Hatmanu fusese omagiat de săteni. I s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al Scobinţilor. După care, la scurtă perioadă de timp, a primit un telefon şi i s-a spus că au apărut nişte fisuri în frescă. Oare acesta să fi fost adevărul?! N-a trecut mult timp şi a aflat că fresca a fost acoperită de un strat gros de tencuială. „Din cauza nervilor nu m-am mai dus să discut cu ei. Pentru mine distrugerea frescei a fost un şoc. Acum s-au sesizat alţii. Inclusiv cei de la Patrimoniu şi UNESCO. Dacă mi-ar fi spus despre ce vorba, n-ar fi fost nici o problemă. Ştergeam inscripţia.”

Mărturisesc că scriu aceste rânduri cu mâhnire. Cu întristare. De pictorul Dan Hatmanu mă leagă o întâmplare despre care am vorbit ceva mai sus. Prin anii '86 am apărut amândoi, într-adevăr, pe pagina întâi a revistei Dialog. Eu, cu o poezie intitulată Senin, domnia sa cu un tablou cu Ceauşescu. A ieşit un scandal de proporţii. Revista Dialog a scăpat ca prin urechile acului, era cât pe ce să fie desfiinţată după acest incident.

N-a fost singura lucrare de acest tip a lui Dan Hatmanu. Mai există un autoportret festiv, în care pictorul apare în chip de preşedinte, cu pieptul acoperit cu medalii. În altul, e zugrăvită figura lui Lenin, care parcă îl împinge din spate. Mai există, de asemenea, şi un ciclu în care blocurile din cartierele Iaşului sunt prezentate ca nişte lădiţe de roşii. Şi un altul în care artistul stă în cap. Erau lucrări mai mult decât subversive. Era o sfidare, de fapt, la adresa totalitarismului.

Nu mulţi pictori au avut astfel de iniţiative. Lucrurile acestea, din păcate, s-au uitat. Distrugerea frescelor de la Scobinţi poate fi pusă, desigur, şi pe seama zelului de care o fi dat dovadă vreun edil obscur, ale cărui concepţii superficiale nu pot atinge, din nefericire, nici pe departe viziunea artistului. Sau poate o fi consecinţa vechii constatări că nimeni nu-i proroc în satul său?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist