Pedro Negrescu – rugăciune

Ascultându-l în timpul celor trei ediţii ale festivalului „Richard Oschanitzky” (Iaşi), sau prin mijlocirea seriei de cinci albume discografice care îi poartă semnătura, am admirat de fiecare dată la Pedro Negrescu una dintre calităţile principale de care trebuie să dea dovadă muzicianul autentic de jazz: empatia, înţelegerea cu partenerii de scenă sau de studio, susţinerea completă a solistului din punct de vedere melodic, armonic şi ritmic, subtilitatea de a se „topi” în sunetul colectiv, etalându-şi deplin fantezia în improvizaţie, tehnica virtuoză numai în momentul de graţie al solo-ului propriu. Aşa se luminează din nou, nu întâmplător, imaginea pur muzicală a lui Pedro Negrescu, de la audiţia primei piese, Waltz, a discului Home (2009), când s-a înţeles perfect cu americanii Rick Condit (saxofon alto) şi Tom Wolfe (chitară).

Tot aşa, cele nouă momente artistice ordonate pe discul Podul prieteniei (2011), evidenţiază adaptabilitatea lui Pedro Negrescu, acum la ambientul tradiţiei mirene din sudul Dunării, integrarea sa în iureşul ideilor muzicale spontan expuse de Ventzislav Blagoev (trompetă, fluegelhorn), Valeri Dimchev (tambura) şi Ivan Tsonkov (percuţie bulgară). Toţi jazzmen-i locului, pe care i-am ascultat la ei acasă ori prin intermediul înregistrărilor, sunt buni cunoscători ai celui mai important domeniu artistic inventat în America de Nord, dar, cel puţin la realizarea acestui spectacol în nouă episoade imprimat în studio, cred că Pedro Negrescu a stabilit legătura cea mai profundă cu jazzul american modern. Explicaţia rămâne dublu-valentă: Pedro a fost un om, un artist foarte sensibil, ştia să asculte chiar atunci când ideile se grăbeau să se aşeze în cuvinte, dar avea, în plus, educaţia, cultura muzicianului academic, familiarizat cu arta polifoniei din partiturile simfonice care l-au preocupat ca dirijor. De aceea, se dovedeşte la fiecare nouă audiţie a discului, Podul prieteniei a susţinut deopotrivă melodiile de dor, ritmurile înfierbântate din folclorul bulgăresc şi creaţiile spontane de sorginte americană ce nu te lasă să-i uiţi pe trompetiştii Miles Davis, Chet Baker, Clifford Brown sau pe trombonistul Art Farmer.

Alte prilejuri de elevaţie, pentru autorii-interpreţi şi pentru cei ce ascultă, sunt cele opt Elegii memorate pe discul cu acelaşi titlu (2015). Totul luminează din nou marea sensibilitate a lui Pedro Negrescu, reflectată în compoziţiile care i-au inspirat pe Gabor Cseke (pian) şi Gyorgy Jeszenszky (baterie). Motivele de improvizaţie sunt profund romantice, dar stăpână este mereu armonia dintre expresia introvertită şi vârfurile exaltate ale liniei melodice. Poate că inspiraţia lui Pedro Negrescu a fost nutrită, în preajma şi în timpul înregistrărilor, de poemele pentru pian marca Erik Satie, Bill Evans, Keith Jarrett – dar ascultătorul atent nu se poate gândi nicicum la copie, la pastişă.

Este adevărat că în jazz, improvizatorul are, mai mult decât în genurile academice, statutul deplin al interpretului, deoarece nu redă neaparat motivul melodic aşa cum a fost compus de altcineva, exprimându-şi încă din acest prim moment ideea care îl reprezintă, fără să-l trădează pe autorul iniţial. Însă acum, în clipa retrospectivă, trec peste albumul cu cele opt aranjamente şi improvizaţii pe melodii clasice americane, înregistrat în România cu alţi doi jazzmen bulgari (Jazz in Bistritz, 2015) pentru a mă opri la Mansarda suspendată (2010). Aici Pedro Negrescu s-a dezvăluit deplin ca muzician complet, autor şi multiplu interpret, om-orchestră. Muzica este legată minimal de jazz, balanţa înclină aproape deplin spre zona liberă unde improvizaţia se manifestă graţie conceptului cameral. Poate că, înregistrând discul la Iaşi a găsit liniştea, climatul ce i-au inspirat momentele în care a compus şi a improvizat în atenţia microfoanelor: meditaţia la partiturile pentru violoncel solo de Bach pe violoncelul său, solilocviile pe claviatura acustică şi electronică, la trompetă. Dincolo de caracterul reflexiv al celor douăzecişidouă de poeme, este impresionantă sinteza ideilor melodice în unităţi de timp scurte (doar o piesă ajunge la cinci minute fără o secundă), aluzia la melodii doinite româneşti, jocul de societate imaginat şi montat prin suprapunerea înregistrărilor cu mai multe instrumente, starea onirică „muzicalizată” prin armonii complexe la sintetizator, caracterul poetic al muzicii, aflat în titlurile potrivite: Strigătul, Tema dragostei, Mansarda suspendată, Călătorul, Labirintul, Dor, Tema cu salcâmi, Meditaţie, prima, a doua, a treia, a patra Rugăciune.

Audiţia în mod cronologic a înregistrărilor realizate de-a lungul timpului stârneşte întrebarea unde ar fi dus evoluţia muzicianului Pedro Negrescu, dacă i s-ar fi dat timp mai mult? Complexitatea pregătirii muzicale, varietatea ideilor, plurivalenţa exprimării ca poliinstrumentist în jazz şi dirijor de muzică academică ar fi putut deschide căi doar pe jumătate bănuite.

Rămâne amintirea unui om comunicativ, mereu gata de un zâmbet, atent la ce i se spunea, activ, preocupat de proiecte. Poate că a avut şi el destinul oamenilor speciali, doriţi de Dumnezeu în preajma Sa.  

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor