Pleşu (II)

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, muncitorii din schimbul de noapte de pe platforma industrială a Bucureştiului n-au mai plecat acasă, iar cei din schimbul de dimineaţă nu au mai intrat la lucru. S-au adunat în curtea întreprinderilor discutând, la fel cum se întâmplase şi la Timişoara cu aproape o săptămână înainte, despre crimele din noaptea precedentă. La Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22, bulevardul Magheru, care unea cele două puncte ale rezistenţei anti-ceauşiste din Piaţa Romană şi de la Intercontinental, fusese inundat de sângele copiilor şi civililor ucişi de armată, din ordinul lui Ceauşescu. Această mulţime care a crescut de la fiecare fabrică, va fi masa critică ce va porni, nestingherită de armată, către „vizuina” dictatorului, din Piaţa Comitetului Central, afluind tineri şi oameni din oraş astfel încât va genera fuga dictatorului şi, pentru scurt timp un haos mediatizat, stabilizat rapid şi eficient de gruparea nomenclaturiştilor „gorbaciovişti” pe care Securitatea nu avusese curajul să-i elimine. Odată cu asasinarea cuplului dictatorial, începe „epoca Iliescu” marcată, sub presiunea străzii, printr-o uşoară întredeschidere democratică (libertatea cuvântului şi libertatea de asociere politică) şi o schimbare a stilisticii discursului comunist. Abil apparatchik, cu imaginea de favorit al lui Gorbaciov creată discret, underground, de răspândacii securişti, Ion Iliescu va construi rapid un cerc al noii puteri alcătuit din toţi cei care au fost, într-un fel sau altul, victimele epurărilor sau sancţiunilor dictate de Ceauşescu, indiferent că a fost vorba de bestii staliniste precum Silviu Brucan, de brontozauri dejişti precum găgăuzul Alexandru Bîrlădeanu sau rusofilul Nicolae Militaru, de activişti suspecţi, îndepărtaţi de la centru, precum Virgil Măgureanu sau beizadele nomenclaturiste cărora li s-a interzis să o iubească pe Zoia Ceauşescu, precum Petre Roman. Pentru al doilea cerc al puterii au fost luaţi în calcul şi intelectuali persecutaţi precum Mihai Şora sau Andrei Pleşu, exilat, după cum am spus, din Bucureşti, în 1989.

Pe 26 decembrie, după asasinarea cuplului dictatorial cerută de Silviu Brucan şi executată de generalul Stănculescu, începe aventura României post-comuniste. Se constituie Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională condus, desigur, de Ion Iliescu, care, fără un fundament legal, preia puterea emiţând primele acte publicate în Monitorul Oficial. Acest organism, controlat din capul locului de Ion Iliescu, îl numeşte pe Petre Roman ca Prim-ministru şi apare astfel, pe 27 decembrie, primul guvern „liber” după jumătatea de secol de dominaţie comunistă. Într-o analiză făcută de IICCMER, Raluca Grosescu arată că acel guvern a fost alcătuit, în proporţie de 74,2 la sută din foşti nomenclaturişti şi cadre marginalizate în luptele interne de partid cărora li s-au adăugat, la Apărare şi Interne, responsabilii masacrului de la Timişoara, Stănculesc şi Chiţac, prin care Iliescu va negocia reconcilierea cu instituţiile de forţă, în ianuarie 1990. Dar noua echipă, pentru a putea părea legitimă, avea nevoie şi de „muşcate în glastră”, de oameni vizibili, necompromişi, care-i să dea legitimitate complotului nomenclaturist care pusese laba pe putere. Astfel că, în CPUN, au fost chemaţi de formă (pentru că erau surclasaţi la vot de armata din umbră!) Doina Corneaⁱ, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi chiar strălucitorul intelectual Andrei Pleşu căruia i se va oferi neînsemnatul Minister al Culturii, alături de altă victimă a scandalului „Meditaţiei Transcendentale”, Mihai Şora, căruia i se va da Ministerul Învăţământului. De restul, se vor ocupa „tovarăşii” reciclaţi la democraţie, încolonaţi disciplinaţi sub aripa noului Conducător şi sub plesnetul de bici al noului Vice-Prim-ministru, un clovn toxic răstignit între „metafizică şi clitoris”, ale cărui ticăloşii încă nu au fost anchetate cum trebuie nici după trei decenii de democraţie. Acesta era tabloului cooptării intelectualilor în politică în 1989, moment inaugural care poate fi lesne stabilit pentru ziua de 31 decembrie 1989. Atunci, la sugestia parşivă a lui Silviu Brucan, o mână de prieteni din lumea intelectuală bucureşteană s-a ipostaziat ca purtătoare de cuvânt a intelectualităţii româneşti anunţând, la Intercontinental, crearea Grupului de Dialog Social. Seara, a fost distribuită o emisiune înregistrată la Studioul „Sahia” sub bagheta celui care filmase şi uciderea lui Ceauşescu, Adrian Sârbu. În această emisiune (dispărută azi!) îi vedeam pentru prima oară la televizor pe câţiva intelectuali de frunte despre care auzisem nenumărate legende şi pe care îi ştiam din scris: Octavian Paler, Al. Paleologu, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Gabriel Liiceanu şi, cu voia Dvs., ultimul pe listă, Andrei Pleşu, proaspăt ministru. Cu această ocazie a citit Liiceanu, în faţa milioanelor de telespectatori, celebrul „Apel către lichele” care ne-a înfiorat pe toţi, lichele sau nu. Emisiunea a sunat ca un dangăt de clopot în pustie.

Am făcut acest lung ocol în memoria istorică pentru că el este esenţial în înţelegerea ascensiunii postcomuniste a intelectualilor de vârf, între care Andrei Pleşu a făcut mereu o figură aparte stârnind simpatii şi iubiri frenetice în egală măsură cu bombăneli acrite de invidie sau manifestări de ură patologică, ambele de neexplicat în cazul său, un intelectual rafinat, dar echilibrat şi fermecător. În 1988, Andrei Pleşu publica la „Cartea Românească” (cea mai prestigioasă editură a timpului pentru literatură şi umanioare!) o carte intitulată Minima moralia, un text care reprezenta o reverenţă faţă de memoria lui Constantin Noica şi, în egală măsură, o despărţire de utopismul cultural şi, neutru moral ca angajament civic al acestuia. Aici va dezvolta teoria „eticii intervalului” care reprezintă o cheie de citire a întregii sale poziţionări culturale, filosofice, etice şi omeneşti de după 1989. Cine vrea să înţeleagă, cu bună credinţă, diversele „dosare” controversate ale diverselor opţiuni publice sau personale ale domnului Pleşu se cuvine să plece de la această carte care, numai pentru semidocţi, ar avea ceva de-a face cu volumul omonim al lui Theodor W. Adorno.

Etica intervalului propune o poziţionare critică asupra realităţii, dar senină şi nepătimaşă, cu fineţea de a evita extremele. De aceea, Andrei Pleşu intră în Guvernul Roman, dar nu în Piaţa Universităţii, îl acceptă adjunct pe tovarăşul Hegheduşⁱⁱ, dar îi aduce pe Gabriel Liiceanu, Horia Bernea, Andrei Şerban sau pe Lucian Pintilie să reinventeze instituţii mânjite de propaganda comunistă cărora le-au dat anvergură internaţională. A acceptat să fie Ministru de Externe al lui Emil Constantinescu trecând cu eleganţă peste grosolăniile publice ale acestuia când se vedea pus în inferioritate de farmecul şi strălucirea intelectuală a ministrului său. A fost câteva luni consilierul preşedintelui Băsescu fiind singurul care, deşi plesnit pe veci cu eticheta infamantă de „băsist”, nu a ezitat să-l critice public pe nărăvaşul „Petrov” (atrăgându-şi, desigur, inevitabilul „cap în gură” de la acesta plus ameninţările de rigoare, obişnuite pentru mardeiaşi!). Andrei Pleşu, contrar imaginii mincinoase distribuite de detractorii săi, nu a folosit deloc resurse publice pentru binele personal, marile sale proiecte care au traversat decenii de răsturnări politice, precum „Dilema” sau „New Europe College” – singurul institut de studii avansate din România, fiind integral stipendiate din fonduri private din ţară sau străinătate. La fel ca şi în cazul lui Gabriel Liiceanu, această forţă creatoare de proiecte şi instituţii precum şi fereala faţă de implicarea politică directă sunt, probabil, cele mai importante elemente ale programului nicasian pe care cei doi prieteni au găsit de cuviinţă să le ducă mai departe în memoria fostului lor mentor. Neimplicare politică directă (cu excepţia listei pentru Parlament, perdante în mai 1990, a celor zece intelectuali printre care erau şi ei) nu a însemnat însă şi tăcere laşă. Articolele civice ale lui Andrei Pleşu, care i-au adus un tsunami de ură, mitocănie şi mizerie în subsolurile fetide ale mass-mediei, rămân, pentru mine cel puţin, exemplare, ca şi conferinţele aflate la liber pe You Tube. Ele alcătuiesc portretul complex al unui intelectual de rasă, educat, strălucitor şi cu umor, un gourmet şi, mai ales, un diplomat cum România nu va mai avea multă vreme altulⁱⁱⁱ. Un om ca toţi oamenii căruia îi place să se uite la Las Fierbinţi. Acum, la anu' şi la mulţi ani!

ⁱPe care, sub pretextul că „o apără de terorişti” Iliescu a ţinut-o sub pază, ca şi în cazul lui Corneliu Mănescu, departe de centrul noii puteri, pentru a nu-l concura.

ⁱⁱÎntr-o convorbire privată cu Ion Iliescu, în 2009, am aflat că el insistase pentru păstrarea lui, căci din biroul lui Hegheduş, folosind comunicaţiile speciale, a dat telefoanele esenţiale la ora 13.30 la Ministerul Apărării, la Comitetul Central şi la Televiziune.

ⁱⁱⁱÎn volumul Declaraţie de iubire, Gabriel Liiceanu scrie: „Cu ocazia unei vizite făcute de Pleşu la Viena, în preliminariile discuţiilor privitoare la România şi Uniunea Europeană, ministrul de externe al Austriei a rostit un discurs de recepţie în care a pomenit numele lui Bruegel. Răspunsul lui Andrei Pleşu a pornit de la această sugestie. Există, a spus el, în muzeul din Viena un tablou al lui Bruegel intitulat „Nuntă ţărănească”. Straniu în acest tablou, în care sunt prezenţi mireasa, cuscrii şi nuntaşii, e că mirele lipseşte. Multă vreme istoricii de artă nu au ştiut să dea o explicaţie acestei ciudăţenii, până când un cercetător a avut ideea să caute în folclorul flamand, în care a descoperit următorul proverb: «Era atât de sărac că nici la nunta lui nu a putut să vină». Uniunea Europeană e ca o nuntă, a spus Andrei Pleşu, la care România e mirele absent. Asta vrem?”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor