Povestea de război a marii Regine (III)

În alt loc, regina notează: „În inima mea trăieşte nevăzută iubirea, lumina pe care n-o poate întuneca nimic, nici dezamăgirea, nici deziluzia, nici măcar neîncrederea oamenilor şi greşitele lor tălmăciri”. Iubirea Reginei Maria este înainte de toate creştină. Însă personalitatea ei atât de complexă, structurată în tinereţe, într-un imperiu multi-etnic şi multi-religios, precum cel britanic, aflat la vârsta apogeului victorian, au pregătit-o pe prinţesă pentru un anume sincretism religios, ce răspundea înţelesurilor adânci ale vieţii şi ale divinului. Regina, botezată în religia familiei regale britanice, cea anglicană, a avut disponibilitatea – regală, desigur -, să integreze confesiunile creştine, inclusiv ortodoxia românească, dar fără a fi străină şi de altele, precum budismul ori bahaîi. Dar nici o oprelişte, nici o credinţă nu au putut-o împiedica pe regină să slujească generos. În budism ea va fi identificat o prefaţare a ideii creştine, anume că suveranul trebuie să fie generos, milostiv, capabil de sacrificiu, cinstit şi îndatoritor, simplu şi auster, răbdător şi tolerant, fără ură ori rea voinţă. Pentru că nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin reginei.

În toate împrejurările în care datoria a chemat-o – în cel de al Doilea Război Balcanic (1913), pe linia ori în spatele frontului din Moldova, în anul 1917, în vizitele din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia, în misiunile sale diplomatice -, Regina Maria este figura centrală. Prima referinţă pentru istoric este personalitatea ei proeminentă, caracterul vulcanic şi vocaţia de luptătoare înzestrată cu harul de a insufla curaj şi a aduce speranţă. În ecuaţia cuplului regal, regina este net avantajată de aceste trăsături ale personalităţii – uneori complementare, alteori contrastive în raport cu cele ale Regelui Ferdinand, cunoscut pentru timiditatea, agorafobia şi caracterul său uşor retractil. Cu deosebire în anii războiului, Regina Maria înţelege că insuflarea speranţei, a spiritului de sacrificiu şi a nobilului idealism, presupun prezenţa ei nemijlocită alături de răniţi, de soldaţi şi ofiţeri, de mame şi orfani, de poporul pribeag refugiat în Moldova, de membrii Guvernului, ai misiunilor diplomatice ori ai celor militare şi sanitare. Acest tip de conduită pare să iasă, la prima vedere, din cadrele consacrate ale regalităţii suverane, olimpiene, detaşată oarecum de zarva cotidiană. Cuplul regal precedent, Carol I – Elisabeta, consacrase o conduită detaşată şi solemnă, atent cultivată, pentru a nu se interfera excesiv cu lumea şi cu năravurile politicienilor ori a adulatorilor de circumstanţă. Cadrul rigid impus de Carol I cuplului princiar Ferdinand – Maria a nemulţumit-o pe tânăra prinţesă, fără a reuşi însă să-i cenzureze elanurile. Şi cine ar fi putut să o facă?

Războiul Reîntregirii şi noul statut al cuplului regal au facilitat înlăturarea constrângerilor şi limpezirea căii regale. Aceasta a devenit ora astrală a Reginei Maria, clipa aşteptată a descătuşării de formalismul oficial şi a descinderii în agora, alături de poporul vitregit. Această vocaţie populară a reginei tinere este atât expresia personalităţii ei tumultoase, cât şi a ethosului regalităţii. Ele i-au permis reginei să devină personajul central al Războiului Reîntregirii şi al diplomaţiei păcii. Această discretă substituire de roluri, prin trecerea în prim plan a reginei, fără a minimaliza cu nimic poziţia Regelui Ferdinand, dă mărturie asupra faptului că ea a înţeles exemplar faptul că personalitatea şi conduita ei se află în centrul orizontului de aşteptare al unui popor demoralizat de greutăţile fără margini ale războiului. În acei ani ai arcului încordat, ai prăbuşirii, ai speranţei şi ai izbăvirii, Regina Maria a dobândit o putere sui generis, necontradictorie, ci complementară în raport cu cea a Regelui Ferdinand, o putere dobândită nu prin consacrarea oficială, care îi rezerva un rol secundar în economia regalităţii, ci din sursa de iubire pe care a primit-o de la poporul său, pentru a o revărsa mai apoi generos asupra lui. Acesta este, în fapt, contractul de iubire dintre regină şi popor. Regina Maria a reuşit să se identifice cu poporul român, prin toate actele sale din anii războiului şi ai diplomaţiei păcii. Iar aceasta este cea mai profundă relaţie de putere din câte s-au imaginat, întrucât temeiul ei este iubirea îngemănată cu etica datoriei. Nicio constrângere nu împietează acestei legături consensuale. Prin intermediul ei, Regina Maria a reuşit să se identifice cu naţiunea, cu regalitatea şi teritoriul României întregi. Aceste trei realităţi au devenit identice în viziunea organicistă a reginei. La origine, identificarea regelui/reginei cu năzuinţele naţiunii şi cu teritoriul vine din tradiţia regalităţii ca axă a lumii. Ea ne dezvăluie că regatul este în centrul lumii, iar regele/regina sunt în centrul regatului, acolo pe unde trece axa cosmică. Întreaga tradiţie a regalităţii a consacrat acest tip de centralitate. Prestigiul uriaş al Reginei Maria, atât în Regat, cât şi în lume vine din asumarea splendorii regalităţii, pe care ea a înţeles-o mai pregnant decât oricine. Această subtilă filosofie a regalităţii, văzută ca axă a naţiunii, cu deosebire în clipa astrală a Reîntregirii, o consacră pe Regina Maria ca expresie a năzuinţelor majore ale naţiunii. Asimilarea de către regină a acestei filosofii poate fi lesne identificată în trama intimă a faptelor de care se leagă numele său. „Dacă un prinţ se înveseleşte de bucuria poporului – spune gânditorul confucianist Meng Zi -, poporul se înveseleşte la rândul său de bucuria sa. Iar dacă un print se mâhneşte de tristeţea poporului, şi poporul se mâhneşte de tristeţea sa.”

Mihai Dorin este istoric şi publicist