Preotul catolic Francisc Doboș: Puterea cea mai mare e iubirea, nu aroganţa

Francisc Doboş (43 de ani) nu a ştiut încă din copilărie că vrea să devină preot, chiar dacă mergea cu drag duminică de duminică la biserică, ba chiar îşi dorea orice altceva, numai preot să nu fie. Însă cum căile Domnului sunt nebănuite, a înţeles până la urmă de ce credinţa e o bucurie şi nu un sacrificiu, iar acum este unul dintre cei mai iubiţi părinţi din ţară.

De fapt, cred că aici este marea provocare – să ierţi.

Da, doar că, din păcate, cei mai mulţi, când se gândesc la iertare, consideră că fac un bine mai ales celui pe care îl iartă. Nu, îmi fac bine mie, eu mă eliberez. Devin curajos, nu îmi mai este frică de trecutul meu şi nu mai trăiesc cu inima de piatră crezând că ei nu merită iertarea. Viaţa nu e pe merit! Noi facem un business din viaţă – ne dăruim lucruri, atenţie!, doar dacă merităm. Nu am meritat să trăim, viaţa e din iubire, chiar şi dacă descoperim poate că părinţii nu ne-au dorit, că am ajuns pe lume nu neapărat din iubirea lor. Există astfel de oameni care au ajuns să vindece lipsa dorinţei părinţilor prin faptul că ei şi-au dorit părinţii, i-au iertat şi i-au iubit oricum. Convertirea aceasta înseamnă de fapt că mori în trecutul acela pentru a învia astăzi şi faci să învie viaţa în părinţi şi în tine. E concret şi e atât de frumos creştinismul când devine întrupat, asumat, glumit, cu doza corectă.

Dar v-aţi simţit vreodată neputincios?

Oo, da, dar cum! Vedem pe cruce neputinţa extremă. Creştinismul nu înseamnă filme americane în care îi îndepărtăm pe toţi duşmanii. Nu, îi iubim. Nu îi omorâm. Puterea cea mai mare e iubirea, nu aroganţa, nu dreptatea aceea răzbunătoare, ci iubirea iertătoare.

Ce le-aţi spune celor care L-au pierdut sau sunt supăraţi pe Dumnezeu?

Îi las să fie în continuare supăraţi, dar voi fi lângă ei. Le arăt. Am avut recent şi o întâlnire cu Lucian Mîndruţă, ateul prin definiţie de la noi din ţară. I-am zis că scopul meu nu e să-l conving de nimic. Eu nu vin cu lecţii sau cu argumente către cei care nu cred în Dumnezeu, argumentul va reieşi probabil din felul meu de a fi. Dar eu nu mă duc să conving pe nimeni de nimic, nu mă duc cu un refren sau cu un disc. Creştinismul nu este doar despre a predica prin cuvinte, nu trebuie să facem prozeliţie, noi trebuie să-L trăim pe Dumnezeu. E perioada Crăciunului, perioada în care Dumnezeu se întrupează, Îl las să se întrupeze în mine, e un mod de a fi, un mod de a avea răbdare. Nu-l iau pe celălat să-i spun că e pe drumul greşit. Oamenii oricum ştiu că sunt pe multe drumuri greşite. Oamenii au nevoie de un drum de viaţă, nu doar să le spun eu că au greşit, pentru că fiecare îşi dă singur seama când greşeşte. Oamenii sunt sătui de moralizatori, oamenii au nevoie de cineva care să le arate frumuseţea vieţii. Cred că de fapt asta e o menire – să le arăţi oamenilor cât de frumoasă este viaţa fără să-i păcăleşti.

Citiți interviul integral pe adevarul.ro.