Privilegiul de a muri

Cel mult, dacă beau un pahar mai mult, bărbaţii se apucă să filosofeze despre acestea. Femeile sunt mai înţelepte. Nici atunci, puţin abţiguite, nu filosofează. Oftează, îşi strâng copiii în braţe şi plâng. Se agaţă de ochii bărbaţilor, ca nişte căţei cuminţi, şi îi privesc cu înţelegere – ce m-aş fi făcut eu fără tine!

Oamenii în genere simt: să vorbeşti la nesfârşit despre scârba asta de viaţă e tot degeaba. Să tot iscodeşti Moartea – la fel. De unde se vede că viaţa şi destinul ne preocupă totuşi, dar, în genere, evităm discuţiile despre acestea. Noi TR|IM până una-alta, ce să tot bodogănim despre ele! Să lăsăm filosofii, artiştii, înţelepţii de pe Himalaya sau Kilimandjaro, pe nea Ilie de la sculărie sau pe preaînţeleapta Dana Budeanu s-o facă.

Iar de Moarte, să fim sinceri – fugim ca dracul de tămâie de ea. Numai în Mioriţa avem o viziune mai apolinică: „Şi de-o fi să mor…” Câteodată, la înmormântări, de obicei la „pomană”, după ce am tras o stacană-două, ne apucăm să înşiruim bagajul de cugetări, îndelung mestecat de generaţii şi generaţii, cum clefăie ţăranii desculţi lutul pentru chirpicii caselor generaţiilor viitoare: Nu muri întrebându-te cum ar fi fost dacă… Absenţa cuiva şi moartea sunt acelaşi lucru – doar că în moarte nu există suferinţă… Moartea este periculoasă doar pentru viaţa netrăită… „Aplaudaţi, prieteni, comedia s-a încheiat”, concluzionează Beethoven. Sau putem interpreta moartea cvasicomic ca Hitchcock: „Nu ştim niciodată sfârşitul. Trebuie să murim ca să ştim exact ce se întâmplă după moarte. Deşi catolicii au speranţele lor…” Şi ortodocşii, adaug eu.

Însă oamenii, iată, de mii şi mii de ani se nasc, trăiesc şi mor. Nu au (avem) ce face – vorba lui Moromete: „Domle, murim!” Ba unii au şi destin: oamenii de seamă, geniile. Însă în imensa lor majoritate, oamenii nu au destin, sunt asemenea animalelor. Şi nu toate gropile sunt morminte, după cum nu toţi îngropaţii sunt înmormântaţi. Deosebirea între groapă şi mormânt este ca între „a pieri” faţă de „a muri”. Dar să lăsăm cugetările astea inglantonice, cum spuneam în adolescenţă. „Inglantonic” era un cuvânt inventat de noi, copii fără minte…

Drăguţul de Eminescu are dreptate: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”. Şi iată că apăru Învăţătoarea, adică Suferinţa: „Când deodată tu răsărişi în cale/ Suferinţă tu, dureros de dulce”. Prin urmare, suferinţa este aceea care ne învaţă să murim? Şi dacă a muri se poate învăţa, oare nu mai există şi alte situaţii de existenţă în stare să ne predea această supremă învăţătură?

Iată întrebări fireşti pe care trebuie să ni le punem în faţa afirmaţiei lui Eminescu. Dar a învăţa înseamnă a fi viu, a năzui, a te afirma în şi din miezul vieţii. Iar viaţa este însăşi Fiinţa. Între viaţă şi moarte nu există nici o cale de legătură. Epicur spunea: „Când este moarte nu sunt eu, iar când sunt eu, nu este moartea”. De altfel nu se poate concepe moartea independent de mort. Însă mortul nu este moartea. Mortul este numai mortul, adică un fapt concret, nu o abstracţie. Viaţa şi moartea nu sunt antitetice. Viaţa mea şi moartea mea nu au aceeaşi realitate. Numai viaţa mea.

Acum despre destin. Destinul nu-i viaţă, nu se moşteneşte şi nu-i nici molipsitor. Prin el suntem, iar când plecăm din lume îl luăm cu noi şi ne ducem cu el. Nimic nu se face în afara lui. Paşii săi nu lasă urmă, dar se cunoaşte locul unde s-a oprit. Acolo este un mormânt. Numai el ne singularizează şi ne dă sensul propriei noastre prezenţe. Dincolo de el nu este nimic, dar dincoace există tot.

De altfel, Moartea, ca substantiv propriu, nu se aplică decât categoriei omeneşti, ca să zic aşa, fiindcă „pieirea” are un cu totul alt sens şi nu se scrie niciodată cu majusculă. De ce numai omul se crede îndreptăţit de „Moarte”, de ce, cu alte cuvinte, se crede vrednic de privilegiul „Morţii”? Fiindcă se presupune că omul este singurul care are conştiinţa morţii. Mare prostie! Ca şi cum elefanţii n-ar avea-o, ba încă foarte pregnant – dovadă este cimitirul elefanţilor. Este cunoscută panica animalului în faţa dispariţiei iminente. Aţi privit nesfârşita durere din ochii înlăcrimaţi ai unui căţel în timpul agoniei? Sau din ochii bunicului pe moarte?

Descartes spunea că animalul n-are suflet, iar lumea încă mai crede că pisica sau câinele nu sunt vrednice de privilegiul de „a muri” şi al morţii. Băi, nene Descartes, Dumnezeu să te ierte, dar eşti aici cam… tra-la-la. Probabil dăinuiesc în capul tău rămăşiţele unei străvechi mentalităţi preistorice. Omul s-a tot refugiat mereu în anumite prejudecăţi pentru a-şi apăra titlul de „rege al Creaţiei”. Altă explicaţie nu găsesc. Dar omul trebuie gonit de pretutindeni şi redus la proporţiile sale juste. Nu putem fi mai mult decât suntem. În orice caz, nu în dauna animalelor. Şi animalele mor, după cum există oameni care nu sunt vrednici decât numai de pieire. Animalele însă n-au destin. Din mijlocul lor nu se pot naşte nici Socrate, nici Shakespeare, nici Eminescu. Aceasta este deosebirea fundamentală între om şi animal. În rest… „privilegiul” de a muri e aşa o vorbă proastăăă…

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist