Proiectul O Românie confuză (II)

Am scris în articolul precedent despre încercarea cu sorţi de izbândă zero de a impune o nouă lege a educaţiei în România, după numeroase alte încercări de aceeaşi natură din anii de după Revoluţie şi multiplele schimbări ce au avut loc la nivelul sistemului de învăţământ, ceea ce a dus la o surpare aproape totală a întregului edificiu şi la pierderea încrederii în orice autoritate care cândva a dus pe umeri ţara. Profesorii şi-au pierdut autoritatea şi încrederea atât în faţa elevilor, cât şi în faţa societăţii, aceştia fiind azi o categorie socială defavorizată, vulnerabilă după toate definiţiile acestor termeni: caracterizaţi prin slăbiciune, lipsă de apărare, lipsă de mijloace.

Conducătorii pun carul înaintea boilor şi cred că astfel vor reuşi să ridice nivelul educaţiei din ţară, dar nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp pe străzi nu se vor plimba decât care pline cu boi şi trase de fraieri.

O altă strategie perdantă pe care a îmbrăţişat-o România ultimilor ani la îndemnul şi „sugestiile” altora este cea a corectitudinii politice, o strategie care nu înseamnă de fapt nimic şi care nu poate fi realizată decât la modul teoretic, ceva foarte asemănător comunismului. Subminarea autorităţii tuturor şi proclamarea dictaturii corectitudinii politice nu înseamnă de fapt altceva decât să tai o pădure şi să pui în locul ei pietre. Alea, da, sunt perfecte, n-ai ce să le reproşezi.

Era o caricatură foarte reuşită pe net cu un anunţ la intrarea într-un oraş care zicea aşa: „Atenţionare! Aceasta este o societate incluzivă şi dacă noi simţim că tu vorbeşti, gândeşti sau te comporţi într-un mod neincluziv vei fi exclus!” Ce poate fi mai grăitor pentru situaţia actuală?…

Culmea este că toţi criticii care dărâmă pilonii societăţii actuale, nelăsând în urmă decât o stepă perfect netedă şi corectă, se bazează de fapt pe necunoaştere, pe neinformare sau pe informare din surse nesigure, subiective. Asta tocmai în epoca în care comunicarea este la un nivel fără precedent.

Corectitudinea politică este o religie impusă în primul rând în sistemul de învăţământ şi care produce permanent prozeliţi. Aceştia umblă pe culoare cu o carte imaginară la subraţ asemenea băieţilor acelora din diverse culte religioase de import îmbrăcaţi la patru ace, cu Biblia în mână, care te abordează pe stradă şi te întreabă dacă ai citit Cartea Sfântă şi dacă vrei să îl cunoşti personal pe Isus.

Absolut totul este pus la îndoială şi, privit prin ochii corectitudinii politice, nimic nu mai e sigur, inclusiv arta, cea mai liberă dintre toate manifestările umane. De la primele picturi rupestre, de la primele scrieri sumeriene sau primele acorduri de instrument rudimentar, principala caracteristică a artei a fost libertatea de exprimare. Asta este chintesenţa ei. Nimeni nu a putut îngrădi vreodată această libertate în afară de dictatori. Toţi dictatorii au distrus arta pentru că nu se conforma propriilor viziuni dintr-un anumit moment şi o realitate concretă, şi la fel se întâmplă şi azi prin dictatura corectitudinii politice.

Atacul asupra artei este cea mai grăitoare consecinţă a absurdităţii politicii actuale româneşti. Am un exemplu foarte bun în acest sens furnizat de o sursă sigură, deci nu e scornire. La o oră de limba şi literatura română se analiza într-o zi romanul Maitreyi de Mircea Eliade, o carte care a făcut senzaţie la vremea ei şi după aceea, una care pe mine personal m-a impresionat şi pe care am citit-o de mai multe ori conspectând chiar anumite fragmente. În roman e vorba despre povestea de dragoste dintre un european, Allan şi o indiancă, Maitreyi, fapte care se întâmplă în Calcutta anilor î30. Trăirile descrise acolo la persoana I singular erau şi sunt încă profunde, autentice, tulburătoare. E un roman foarte bun, fără îndoială. Dar la ora de română amintită cele mai impunătoare voci ale elevilor susţineau că totul e o nedreptate, că Allan care avea 24 de ani a violat-o pe Maitreyi, care avea doar 15 ani, şi a abuzat-o fără voia ei. Era vorba, aşadar, de o corupere de minori. În urmă rămânând doar traume, evident. Tot romanul a devenit pentru ei un caz social, o problemă de dreptate şi adevăr, o luptă pentru justiţie, în spiritul corectitudinii politice. În situaţia aceasta evident că tot ce înseamnă literatură şi artă e distrus. Când judeci arta dintr-o perspectivă realistă, socială, politică, religioasă, ştiinţifică o distrugi. Dar copiii educaţi în spiritul modern nu pot gândi liber, ci doar în termeni canonici, luând totul drept bun, drept real. Cum să le explici că e doar o carte, un tablou, un film şi nu e realitate, că arta e un exerciţiu de imaginaţie, o exersare fie şi la extreme a flexibilităţii spiritului, că prin artă te eliberezi de orice constrângere şi te laşi dus ca de o apă. Nu mai ai cum să le explici, ei ştiu deja tot pentru că aşa li se explică în viaţa de zi cu zi şi pe net, este imposibil să îi convingi.

Cum să le demonstrezi că Pe aripile vântului nu e un film despre asuprirea negrilor când ei l-au văzut cu ochii lor pe omul de rând şi nevinovat de culoare George Floyd omorât pe caldarâm de un poliţist alb? Nu, este imposibil, realitatea bate filmul.

Acum e la fel ca în perioada imediat următoare căderii comunismului când la Bucureşti, Varşovia, Praga, Sofia ori Tirana mulţimi incitate de discursuri profetice, „eliberatoare”, având în frunte fanatici mai mult sau mai puţin carismatici, hoinăreau turbaţi de-a lungul şi de-a latul oraşelor căutând cu înverşunare statui ale lui Lenin sau ale altor lideri renegaţi, artişti trădători etc. ca să le dărâme cu ură în spiritul dreptăţii. Ce diferenţă este între aceia, între membrii ISIS care distrugeau cu ciocanele vestigii antice în Irak şi cei de azi care spun că Moromeţii nu e un roman bun pentru că tatăl îşi bate copiii şi nevasta şi e violent? Niciuna.

În ritmul şi cu filosofia astea nimic nu mai stă în picioare, totul trebuie rescris, refăcut. Poveştile sunt pline de crime şi fărădelegi, animalele din ele sunt abuzate: lupul mănâncă iezi minori şi nevinovaţi cu multă cruzime, iar capra ucide cu bestialitate vinovatul, situaţie în care toţi aveau prin lege dreptul la viaţă şi la o judecată dreaptă. În Albă ca Zăpada nu apare niciun personaj de culoare, niciun membru LGBTQ+ şi nici măcar nu sunt aluzii la aşa ceva, ceea ce nu este corect. S-ar putea interpreta în lumina noilor filosofii că piticii ar fi putut avea niscai relaţii unisexuale, dar nu găsim nicăieri o dovadă a acestui lucru. Sunt abuzuri peste tot, pur şi simplu nu ai ce să alegi ca să mulţumeşti pe noii oameni.

În schimb nu sunt considerate absolut deloc abuzuri faptele părinţilor care îşi silesc copiii să înveţe dincolo de orice limită, supunându-i la ore suplimentare de studiu în clase primare sau de gimnaziu, fără nicio logică, doar din ambiţie, provocându-le astfel adevărate traume, nici că elevii stau azi la şcoală, după noile reglementări, de la 8 până la 15, 16 degeaba, pentru că nimeni nu e în stare să le facă un program normal, omenesc. Dar după liderii şi formatorii luminaţi ai societăţii totul e ok, pentru că aceia au în schimb telefoane de unde se pot informa despre absolut orice doresc, sunt liberi…

Aceşti elevi epuizaţi fizic şi psihic, bulversaţi spiritual de atâtea teorii democratice care le bâzâie permanent în cap, ajung în clasa a XII-a cu chiu cu vai, aproape nişte epave, şi merg la facultate unde se relaxează total şi intră în stare de vegetaţie, pentru că sunt complet nemotivaţi, nimic nemaiavând rost pe lume, totul părând prea complicat sau prea banal de făcut. Noroc că îi bagă tăticu şefi într-o instituţie de stat şi le cumpără BMW-u pentru că ei nu ar fi în stare să mişte un deget.

Briscan Zara este scriitor şi publicist