Provincialii la Iași

„Dar dintâi să ne înțelegem. Acest titlu de provincial sau ținutaș este foarte mare; împărăția lui se întinde, în Moldova, de la barierele Iașilor, socotind afară de bariere mahalalele Păcurariul, Tătărașul, o bucată din Sărărie și partea orașului zidită pe șesul Bahluiului, și până la marginile principatului; această împărăție a provincialului este hotărită la nord prin Bucovina, la sud prin Valahia și Turcia, la est prin Basarabia și la vest prin Transilvania; ea cuprinde deci toata populația țării, afară de Iași.

Deci începem. Scoateți-vă pălăriile și vă închinați. Provincialul intră în scenă. Iată omul nostru. Ce ne pasă de unde vine, să fie de departe sau de aproape, de la miazănoapte sau de la miazăzi, dintr-un târgușor sau dintr-un oraș, de la Adgiud sau de la Focșeni, de la Galați sau de la Cotnar, de la Herța sau de la Bârlad, el n-a fi, nu este decât un provincial. Iată-l. Să-l luăm îndată dupa ce simte cea întâi impresie. Îndată ce harabagiul sau surugiul i-a spus că se zăresc turnurile, întocmai ca patru fesuri, a mitropoliei, provincialul iși freacă ochii, își întinde vederea, dacă este în căruță acoperită își scoate capul afară, întocmai ca un pui de lăstun din cuibul său, și se înalță, dându-se cu totul priveliștii ce așteaptă să se destindă dinaintea privirii sale. El vine pe drumul de la Păcurar, spre pildă. Iașii de departe se arată în cea mai frumoasă poziție; bordeile nu se văd, palaturile albesc, turnurile bisericilor strălucesc cu o mie de raze. Atunce inima-i zvâcnește, mai că-i sare din loc, pulsul său bate o sută douăzeci de ori pe minut; nu se poate ținea în trăsură, mai că-i vine să sară jos și, în entuziasmul său, strigă: «În sfârșit, iată-mă în cel mai frumos oraș al Principatului Moldaviei sau al Cnejiei!»

Dar se apropie de barieră; și ce vede? Două rânduri de bordeie acoperite cu paie, nevăruite, locuite de un roi de jidani¹ stremțuroși. Ajunge la barieră. Harabagiul sau surugiul stă. Un fel de amfibie, îmbrăcat jumătate turcește și jumătate căzăcește, vine și întreabă pe provincial: cine-i, de unde-i și unde trage? Voinicul nostru nu știe ce însemnează și pentru ce i se fac asemene întrebări. În sfârșit, răspunde că-l cheamă Oboroc sau Poloboc, că vine de la Herța sau de la Bacău și că trage la gazdă la hanul cutare, că acolo l-a trimis protopopul ținutului. Zice să pornească; dar n-a scăpat cu atâta. O altă amfibie vine și-l întreabă de n-are marfă cu dânsul. Minunat de o asemene întrebare care-i dovedește că oamenii il socot de bacal sau brașovean, el nu știe ce să mai zică. Amfibia nu mai așteaptă, îl poftește jos, îi scoate geamantanul și lada, pentru că adevăratul provincial nu merge niciodată la drum decât cu ladă de Brașov. În zadar el strigă împotriva acestei călcări a pravilei, în zadar el cheamă în ajutor Reglement și Noul Așezământ, cinovnicul îi împunge geamantanul cu niște vergi de fier, îi scormonește prin ladă și, în sfârșit, dă peste câteva lucruri ce samănă a niște potcoave de cal, învelite cu cea mai mare sârguință în hârtie vânătă. Ce-s aieste? întreabă el. Aieste, răspunde provincialul, cu nevinovăția sa obicinuită, îs niște cârnați uscați și cu usturoi, care la noi se fac tare buni și i-am cumpărat înadins sa-i duc prezent unui prieten ce am în Iași. Prieteșugul, răspunde amfibia, este un simtiment ce-l prețuiesc ca om; dar, ca cinovnic al Eforiei, nu trebuie, nu se cuvine să uit că cârnații nu pot avea slobodă intrare în capitalie, ca unii ce sunt făcuți din carne; și carnea, precum știi sau trebuie să știi, este dată în otcup. Deci cârnații se opresc la barieră și se vor predstavlisi locurilor mai înalte. Provincialul nu înțelege nimic din otcupuri și monopoluri; el știe atâta că carnea îi lăsată de Dumnezeu ca să fie mâncată; și că, sau fiartă, sau friptă, sau în cârnați, poate fi mâncată oriunde-i foame cuiva. El nu se poate, dar, hotărî a lăsa cârnații săi să se alătureze la delă sau să se predstavlisască la nacialstvă. Provincialul, de felul său, îi zurbagiu și gata la bătaie, mai ales când are a face cu un iașan. El s-apucă la sfadă cu cinovnicul Eforiei; de-abia un comisar de poliție poate să-l oprească să nu vie la pumni, o faptă care, în loc să-l ducă la han, l-ar duce drept la Agie.

În sfârșit, cârnații rămân la popreală și provincialul are slobodă intrare în mult așteptații Iași. El măsură, în toată lungimea ei, șoseaua Păcurariului; și atunce buza sa cea de jos se lungește ca semn că este înșelat, în vreme când sprâncenele sale iau forma a două perispomene grecești. El nu poate înțelege cum niște case așa de urâte, cele mai multe acoperite cu paie sau cu șindilă putredă, fără nici o arhitectură, pot să alcătuiască acel oraș de care a auzit atâte în copilăria sa. Mai că-i vine să creadă că harabagiul l-a inșelat și că, în loc să-l ducă în Iași, l-a dus în Vaslui. Dar, în puțin, această grozavă îndoială trece; provincialul ajunge în preajma temniței statului; atunce, dinaintea ochilor săi se dezvălește ulița aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci marea capitalie i se arată; își găsește iarăși Iașii ce i-a văzut în visuri. Îi mulțumit și strigă: "Slavă ție, Dumnezeule, slavă ție, că nu fusei inșelat!" Cu ce privire se uită la lucrurile ce trec dinaintea lui! Cu ce repegiune îi bate inima când vede încă ceva necunoscut! Cu ce sfântă văpaie pizmuiește norocita soartă a unui iașan! Toate îi pricinuiesc mirare; toate sunt pentru dânsul izvor de nouă senzații și de nouă întrebări. Da asta ce-i? Da casa ceea a cui-i? Da turnul cela? Da tabla ceea?

Cea mai mare nesocotință ce poate face un ținutaș este să sosească în capitalie fără să știe unde are să tragă. Alegerea gazdei este un lucru foarte mare și care trebuie făcută de mai înainte și în urmarea cercetărilor celor mai cu de-amănuntul și cu scumpătate. Ai auzit negreșit de o mie de istorii groaznice întâmplate pe la ratoșe și crâcime, în codrurile Herții sau în alte atâtea codruri și păduri sădite cu stejari și cu tâlhari, cu brazi și cu hoți. Ei bine, toate întâmplările de noapte din acele locuri nu se pot potrivi cu primejdiile ce așteaptă ziua mare pe nesocotitul călător care se rătăcește în tractirul de frunte din Iași. Provincialul, neștiind unde să tragă, harabagiul, cumpărat de Regensburg, îl duce la ospătăria de "Sankt-Petersburg". Îndată ce trage la scară, un lacheu vine îmbrăcat, iar nu în cămeșă și izmene cum se obicinuiește pe la târgușoarele de țară, se înfățoșază și apucă de subsuoare pe domnul călător, care într-un minut de deșărtăciune iertată mai că se crede logofăt mare. Lacheul îl duce într-un apartament frumos, decorat și mobilat mai bine decât odăile ce a văzut la ispravnicul sau la prezidentul ținutului său. O altă slugă cu livré vine și-i zice cu cel mai mare respect: Când veți avea ceva de poruncit, mă rog să trageți clopoțelul. Eu stau la ușă, gata a vă sluji. Veți mânca în sală sau poftiți să se puie masa în apartamentul măriei voastre? Măria sa va mânca în sală. Merge în sufragerie și ochii îi sunt orbiți de noile frumuseți ce descopere. Pereții sunt zugrăviți și samănă cu acei descriși de Nervil. Masa îi bine acoperită și luminată cu lampe, lucru cam rar obicinuit în provincie; șervetele numai sunt cam negre, dar așa-i moda în ospătărie. Talgerele sunt de farfurie fină. Provincialul, care n-a văzut încă nimică asemene, se socoate în palaturile din Halima. El se pune la masă, uimit, între un lord englezesc și o contesă leșească. Bucatele sunt tot beftecuri, anghemahturi, budinci și blamanje, bucate favorite în ținuturi și care de unii se mănâncă cu sardele, ca să nu fie prea dulci și să strice dinții. Văzând că toți beau șampanie, cere și dumnealui de acest vin; și așa, îndopat și adăpat, putându-se de-abia ținea în picioare, se întoarce în apartamentul său și pică pe o canapea de adamască în brațele lui Morfeu – adică a somnului, pentru cei ce nu știu mitologia, o stare de oameni foarte numeroasă în ținuturi.

«Toate aceste-s tare frumoase; dar toate aceste pot fi și tare scumpe». El întreabă și află că socoteala sa se mărginește în mica sumă de o sută șaptezeci și nouă de lei, afară de bacșișuri pe la slugi. O sută șaptezeci și nouă de lei pentru o masă și un pat! Adevărat că patul era moale, masa bună și vinul cu spumă. Adevărat că străinul a fost primit cu cel mai mare respect și ca un logofăt mare purtat de subsuori când s-a coborât din trăsură; lacheii i-au zis măria ta. Nu-i nimică, dar îi prea scump. Provincialul, lovit în ce are mai scump în lume, în punga sa, strigă. Dar Regensburg se arată cu pântecele său cel gros. La dânsul nu-i de târguit. La dânsul trebuie să dai ziua fără împotrivire aceea ce în codrii Herții ar trebui să dai noaptea. Nenorocitul călător n-are încotro să facă, decât scoate punga și plătește această întâi lecție.”

(Fragmente din Fiziologia provincialului în Iași, publicat în Almanah de învățătură și petrecere, supliment la „Calendar pentru poporul românesc”, III, Iași:1844, pp. 60-74)

¹ La jumătatea secolului al XIX-lea, termenul, derivat din rădăcina poloneză „jid”, nu avea semnificația stigmatizantă de azi

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor