Putinofilia

La pubertate, când dezvoltarea funcţiilor intelectuale este colorată de efervescenţa hormonală a vârstei, apare explicit fascinaţia pentru gangsteri. Nevoia naturală de emulare a unui model (firească pentru adolescenţi, nu şi pentru cei care rămân astfel blocaţi toată viaţa!) face ca nelegiuiţii, bandiţii, haiducii sau, mai poporan, golanii de cartier să pară nişte eroi, nişte personaje demne de toată lauda şi să merite atenţia, iubirea şi respectul tinerilor neterminaţi intelectual, afectiv şi moral. Pentru cei cu creierul insuficient încreţit, interlopii sunt modelul în viaţă, obiect de adulaţie şi ploconeală invidioasă şi temătoare. Nu e ceva neobişnuit pentru minţile slabe, mai ales că această fascinaţie faţă de forţa brută şi barbarie care îndeamnă la supunere onctuoasă şi imnuri ditirambice cântate în genunchi Stăpânului, traversează vioi toată istoria umanităţii de la omul din Neanderthal, la actualul şobolan de buncăr moscovit.

Nu aş fi amintit poate aceste lucruri de bun simţ dacă nu aş fi contemplat stupefiat în zilele noastre tabloul vezicant al degradării şi prostituţiei intelectuale şi morale la care se dedau iubitorii de Putin deghizaţi în apărători ai dreptului de liberă exprimare care îi îndreptăţeşte, în numele democraţiei şi al libertăţii, să justifice agresiunea şi astfel să îi omoare, încă o dată, pe nevinovaţii copii, femei, bătrâni sau civili ucraineni măcelăriţi în ultimul an. Asemenea nubilelor imbecile fascinate de interlopi burtoşi, în şlapi şi cu lănţoi de aur la gât, care se lasă deflorate şi trimise „la produs” din amor pentru golani, vedem şi turme de prostalăi, cu sau fără diplome, care se lasă sodomizaţi simbolic de criminalii eliberaţi din puşcării şi trimişi pe front în armata orcilor euroasiatici. Oameni, de la care te-ai aştepta să aibă o urmă de discernământ, fac public tot felul de piruete şi jonglerii sofistice pentru a deturna atenţia de la crimele imprescriptibile ale armatei ruse. De ce o fac? Pentru că nimeni nu îi arată cu degetul aşa cum ar merita-o. Din laşitate băloasă sau de frică, iar păţania lui Sorin Bocancea cu volumul de studii despre Războiul din Ucraina retras mişeleşte de pe piaţă de o editură nevolnică care s-a speriat de ameninţarea cu tribunalul a complicilor lui Putin (devoalaţi de „Lista lui Ilaş”), e mai mult decât elocventă.

La rigoare, am putea pricepe (nu şi aproba, desigur!) „macronizarea”, adică politica de a sta cu „Guru în două luntrii” în speranţa că vei fi primul la împărţirea bucatelor, deşi nu o meriţi. Sau orbirea iresponsabilă a lui „Mutti” care s-a făcut că nu vede Anschluss-ul Crimeei pentru a obţine gazul ieftin care să facă din Germania cea mai competitivă economie. Deşi ar fi trebuit să ştie că nu poate exista niciodată un business win-win cu Rusia. Sau ne putem amuza la visurile umede de restaurare a măreţiei pierdute şi de refacere utopică a fostului imperiu care îi animă pe austrieci, unguri şi sârbi în speranţa că dacă „ţarul” poate lua cu forţa, de ce n-ar merge aceeaşi reţetă şi pentru un „Compromis” ca la 1867, un KuK¹ postmodern, 2.0, cu Niehammer împărat la Viena şi cu Orban Rege la Budapesta, acum că tot a fost restabilită ieşirea la mare prin readucerea Croaţiei la imperiul mumă. Însă astea sunt doar speculaţii geopolitice bune de analizat la seminar sau de asigurat rubrica în mass media. „Putinofilia”, iubirea de Putin sau, în sensul mai larg, fascinaţia pentru dictatură (căci toţi monştrii planetari de la Xi Jinping şi Kim Jong-un, până la Erdogan şi #donaldtrumpelînsuşi au admiratori legiune!) e ceva mult mai toxic decât imoralitatea politicii şi a intereselor strategice. E ceva în această sminteală colectivă de a admira şi susţine public regimuri dictatoriale sau autocraţi sângeroşi care scapă puterii de înţelegere a unui om normal. Şi nu mă refer aici numai la neruşinarea de a face servicii acestor adunături criminale, ajunse la putere prin fraudă sau frică, din bârlogul călduţ şi sigur al unei ţări occidentale sau democratice, ci la conexiunile neuronale patologice care generează o astfel de gândire şi, mai ales, argumentarea sofistică şi imorală care însoţeşte aceste poziţionări care inundă spaţiul public sufocând sau compromiţând adevărul. Da, ştiu!, ne aflăm deja în epoca post-adevăr, cum o numesc aceşti asasini în efigie, unde adevărul nu mai contează, ci doar lupta (de clasă!) dintre diferitele variante ale discursului asupra realităţii, chiar dacă asta înseamnă a pune pe acelaşi plan o descriere onestă, fie ea şi imperfectă, cu o minciună scârbavnică, trântită tupeist în dispreţul realităţii. Căci, dacă în propaganda militară poţi înţelege că fiecare parte afirmă că a câştigat bătălia (nu şi războiul, căci acolo e mai vizibil!), descrierile asupra realităţii sociale, politice, culturale nu pot urma aceeaşi cale pentru că ne smintim. Şi pentru că aşa ne colonizează mintea dictatura şi agenţii ei.

Ceea ce mă umple pe mine de revoltă nu e, în fond, faptul că sunt oameni care au alte păreri decât mine. Aş zice că e dreptul lor, dacă nu mi-ar sări în ochi nişte lucruri. În primul rând, curajul de a spune adevărul tău este demn de toată lauda dacă asta presupune vreo primejdie. Când aperi vitejeşte cauze rezolvate de mult, răsuflate sau când o faci la adăpostul vizuinii sigure dintr-un stat civilizat, care îţi garantează dreptul de a spune orice (cu excepţia, singulară, a antisemitismului!) ajungi să-ţi rupi cămaşa de pe tine în piaţa publică înjurând aprig imperialismul american prentru a denunţa, baritonal şi ultimativ, că şi americanii au participat la războaie aşa că trebuie să i se permită şi iubitului tău tătuc kaghebist să facă nestigherit ce vrea. În al doilea rând, iubitorii de ţărişoară liberă, vocalii „suveranişti”. Trecând peste faptul că România, cu largă majoritate internă, a cerut să intre în NATO şi UE, nu a fost ocupată de aceste structuri, e de menţionat că aceşti demagogi uită că pot oricând să-şi ia destinul în mâini şi să se care în ţara pe care o iubesc, unde să-şi împlinească cu adevărat viaţa. Rusia, China, Coreea de Nord ar putea fi tărâmuri mirifice pentru suveranişti căci acolo nu se vor putea simţi în niciun chip slugi ale americanilor, aşa că tare-mi vine să le urez Drum Bun! În fine, mai sunt sofiştii. Spirite gingaşe, minţi bântuite, cu talente literare care încă îi ţin în chinul facerii, se simt datori să ne lumineze ademenindu-ne intelectual în savante despicări ale firului în patru, în luxuriante polemici despre sexul îngerilor ca să ne distragă atenţia de la faptul că, lângă noi, barbarii transformă marea bazilică creştină în moschee. Prietenul meu, Vasea Dughenistul, este Marele Maestru al acestei secte oribile care, spre deosebire de rasiştii austrieci care „îl înţeleg” public pe Vladimir cel Mic (cel animat de fantasmele lui Petru cel Mare), cu care empatizează curajos de pe frontul de cinci stele de la Viena, este mult mai discretă, având abilitatea de a nu face propagandă pe faţă. Ascunsă, dar prezentă, un adevărat oximoron moral şi politic.

Ar mai fi ceva: putinofilii sunt, într-o mare majoritate (cu excepţia parşivei secte a lui Vasea), reduşi mintal, agramaţi, nervoşi şi cu cultul violenţei ierarhice (mulţi provenind din structuri de forţă unde au luat ani de zile salarii şi, azi, pensii speciale, fără să facă nimic altceva decât asuprirea subordonaţilor) astfel încât „ţarul pitic” le pare eroic. Toţi aceşti iubitori de mână forte, care sunt pe faţă admiratori şi ai lui Ion Antonescu, presupun naiv că, dacă un regim de forţă s-ar institui la noi, ei ar fi la putere, desigur! Nu le trece prin cap că ar putea fi ei înşişi victime, schingiuiţi şi omorâţi în închisori politice, de un regim advers astfel încât ar fi mai sănătos să susţină democraţia liberală care le dă voie să bată câmpii nestingheriţi. Nu am nici o îndoială că aceşti patrioţi de duminică, s-ar pune în genunchi în faţa invadatorului rus, cu tot cu cocardele lor tricolore din piept, asumând, ca în anii ocupaţiei sovietice, funcţii de conducere în aparatul de represiune al stăpânului. Ar uita rapid de suveranism. După cum spuneam, asemenea minorelor necoapte prostite şi duse „la produs” de interlopi, putinofilii noştri curajoşi şi vocali nu sunt, în realitate, decât nişte căpriţe autohtone, care behăie vitejeşte către apus ridicând, sfios, codiţa către răsărit, provocare tandră spre ţapii soioşi ai lui Kadîrov.

¹Mai puneţi mâna şi pe carte, pe Google, să vedeţi ce e cu Kaiserlich und Königlich

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor