Răţuşca cea urâtă care a schimbat lumea

Te uiţi foarte atent, dar ochii tăi nu pot să vadă. Îţi simţi toate rotiţele învârtindu-se aproape de înroşire şi tot ce îţi învăluie simţurile sunt pietrele şi crengile căzute în jurul tău. Te aşezi istovit pe bolovanul învelit în muşchi de lângă tine, îţi prinzi capul în mâini şi respiri în oftat. Lumea e aşa cum a fost făcută şi trebuie să simţi durerea neputinţei în fiecare fibră. Ea nu se schimbă după voinţa ta. Eşti condamnat să trăieşti în închisoarea simţurilor tale fără să poţi atinge cerul, aşa cum fac păsările, fără să poţi să vezi ce e în adâncul apelor albastre care te înconjoară, fără să poţi să întreci ghepardul în cursa pentru carnea proaspătă de antilopă, fără să ştii vreodată ce sălăşluieşte printre stele. Lungimea braţului şi tăria picioarelor îţi desenează pereţii universului tău, îngust şi fără alte resurse.

Dar, când închizi ochii, se limpezeşte încet, dar implacabil, din negura sentimentelor deznădejdii, silueta unei arătări nu de pe lumea asta. Ca nişte mărgele pe care valurile surori le scot încet-încet la lumină din nisipul şerpuind, ţi se arată, pe pânza ochilor închişi, bucăţile potrivite ale următoarei expansiuni a universului tău peste graniţele simţurilor şi braţelor tale. Ţi s-au arătat aşa focul ca instrument absolut al transformării materiei, roata care te duce mai departe mai repede si poate căra mult mai mult ca tine şi de acolo mai departe o mulţime de minunăţii până când ai cucerit cerul şi universul microscopic al lumii vii şi al celei neînsufleţite. Ai descoperit opt note şi, după o mie de ani, încă apar combinaţii ale lor nemaiauzite niciodată. Ai scrijelit câteva duzini de semne şi cu ele ai reuşit să împrăştii mărgelele unui singur om peste tot unde sunt oameni. Şi încă le înşirui în combinaţii care nu au mai fost până acum. Zbori mai sus ca păsările, alergi, pe maşinile tale de fier şi sticlă mai repede decât ghepardul, te plimbi printre stele şi priveşti adânc în cuptorul lor.

Un singur lucru ne-a răzbunat, ne-a sporit şi ne-a adus atât de aproape de zei, că le-am simţit respiraţia. Abilitatea noastră, nemaîntâlnită în lumea vie cunoscută, de a contopi lucruri ce păreau de necontopit şi de a aduce sub lumina soarelui creaţii. Plăsmuiri complet noi, nemaivăzute şi nemaiauzite cu care ne-am scris o poveste cum nu e alta. E o forţă atât de puternică, încât cei care au început-o nu ar putea recunoaşte lumea noastră, cum nici noi nu putea/ vom funcţiona în lumea de peste câteva secole. Este singurul dar de la zei pe care nu l-au mai dat nimănui altcineva. Şi totuşi, ne ambiţionăm de aproape două sute de ani să o muţim în masă. Şcoala, obsedată de uniformizare şi de sistematizare (cuvinte care ar trebui să existe doar în industrii), e ca o cizmă uriaşă care reuşeşte, pentru cei mai mulţi, cu o eficienţă dezolantă, să îi reducă zborul fragil şi oarecum dezordonat, într-un zumzăit impotent închis într-o cutiuţă de tablă ruginită. Pasărea Phoenix, capabilă să se reinventeze periodic, a devenit răţuşca cea urâtă. Singura aptitudine nativă care poate „pregăti” tinerele generaţii pentru o viaţă pe care cu greu ne-o putem imagina, cu atât mai puţin să le oferim „bagajul de cunoştinţe” suficient să aibă succes. Creativitatea, cum e dintotdeauna, este singura soluţie pentru o viaţă (individuală şi populaţională) de succes.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi