Richard Oschanitzky: un muzician vizionar (3)

Începând din 1966, orgoliul, renunţarea lui Richard Oschanitzky de a mai încerca să devină membru al Uniunii Compozitorilor, aşa cum ar fi meritat, şi-au găsit o superbă confirmare în activităţile multiple ce i-au acaparat zilele şi nopţile. Continuând să scrie „pe bandă rulantă” aranjamente, orchestraţii de muzică uşoară de mare calitate, care îi asigurau o primă sursă, consistentă, de venituri, Oschanitzky a rămas anonim pentru publicul timpului său, pentru posteritate, fiindcă acest gen de creaţie nu era recunoscut oficial. Nu se putea accepta că multor autori ai cântecelor de muzică uşoară le lipseau cunoştinţele necesare comentării propriilor idei melodice, de aceea numele aranjorilor şi orchestratorilor nu au fost menţionate pe partituri, în anunţurile radiotelevizate, ci doar pe etichetele şi coperţile câtorva discuri. Dacă s-ar cerceta minuţios acest tip de creaţie ar ieşi la lumină cultura muzicală, adaptabilitatea, creativitatea, profesionismul celor din „culise” – nu mulţi, dar de valoare egală deseori orchestratorilor proeminenţi din Europa Vestică şi din Statele Unite ale Americii, ale căror nume au fost întotdeauna publicate. Melodii româneşti de muzică uşoară intens difuzate în anii ’50-’60-’70, inventate de Temistocle Popa, Camelia Dăscălescu, Aurel Giroveanu (reţin aici doar trei exemple) şi-au datorat popularitatea în epocă, îşi menţin valoarea datorită scriiturii pentru formaţii instrumentale mici sau orchestre rămasă de la Richard Bartzer, Alexandru Imre, Richard Oschanitzky, Sabin Păutza. Un set de înregistrări „Electrecord” publicat cu câţiva ani în urmă a devoalat şi performanţa lui Vladimir Cosma în acest domeniu al creaţiei muzicale. A fost firesc – afirmându-se plenar ca autori ai muzicii de film, Cosma şi Oschanitzky au demonstrat cunoaşterea genurilor şi stilurilor diverse, de la cele academice, la folclor, jazz şi muzica de divertisment.

Altă performanţă despre care nici acum nu se ştie aproape nimic a fost participarea lui Richard Oschanitzky la cele patru ediţii ale Festivalului şi Concursului internaţional „Cerbul de aur” în calitate de pianist, corepetitor, aranjor-orchestrator şi dirijor. Soliştii români şi, mai ales, cei străini au fost în situaţia de a pregăti în numai două-trei zile, cântecele din competiţie sau din recitaluri, iar repetiţiile i-au fost încredinţate lui Oschanitzky: cunoştea toate stilurile de muzică uşoară atunci în vogă, orchestra foarte repede, era eficient, se putea înţelege cu oaspeţii în limbile franceză, engleză, germană, portugheză. A apărut pe scenă ca dirijor numai la câteva recitaluri, majoritatea fiind conduse de Sile Dinicu, ani mulţi coordonatorul orchestrei de muzică uşoară a Radioteleviziunii. Cu puţine zile înainte de a se stinge, Sile Dinicu mi-a vorbit suprem-admirativ despre cel ce i-a fost colaborator apropiat în studiourile de înregistrări, evocare sfârşită brusc, surprinzător şi emoţionant pentru mine odată cu apariţia lacrimilor.

Dacă numeroasele aranjamente şi orchestraţii arhidifuzate la radio, televiziune, pe disc l-au reţinut în ceea ce se poate numi clandestinitate, apariţiile în emisiunile televizate ca pianist, organist, conducător de formaţii, discurile de autor-interpret, apariţia pe genericile filmelor l-au adus pe Richard Oschanitzky în conştiinţa publicului. Într-un interval de timp extrem de scurt a egalat numărul partiturilor pentru ecran semnate de compozitori importanţi cum au fost Theodor Grigoriu sau Tiberiu Olah. Am oferit deja explicaţia: Oschanitzky a fost singurul autor român de muzică de film care, în afara genurilor academice, cultiva zilnic muzica uşoară şi jazzul ca autor al ideilor din partituri, ca aranjor-orchestrator, pianist şi dirijor. Numărul mare de filme la care a compus muzica (de lung metraj, documentare, de animaţie, de televiziune) se explică – trebuie repetat – prin rapiditatea cu adevărat extraordinară a inventării şi finisării produsului muzical, de la schiţele pe portative la înregistrările din studio. Iarăşi, pot oferi doar câteva titluri edificatoare ca diversitate tematică şi genuri muzicale: Oraşul care iubeşte, Serata (1971), Ciprian Porumbescu (1972), Ultimul cartuş (1973), Un comisar acuză (1974). Capitolul interesant, de asemenea spectaculos, l-ar constitui colaborările sale aproape săptămânale la emisiunile de divertisment ale Radioteleviziunii Germane, unde participa tot ca orchestrator, pianist, dirijor şi compozitor.

Altă calitate a lui Richard Oschanitzky a fost conectarea permanentă la actualitate în domeniile academice şi în jazz. Participarea la proiecţiile în cerc restrâns de la UCIN (Uniunea Cineaştilor) a filmelor occidentale şi americane (dintre care nu toate se proiectau în cinematografe) i-a permis cunoaşterea stilurilor de compoziţie cultivate de autori intraţi în istoria celei de-a şaptea arte: André Previn, Lalo Schiffrin, Maurice Jarre (şi-a copiat pe bandă de magnetofon muzica filmului „Doctor Jivago”). Procurarea discurilor muzicienilor de jazz total necunoscuţi în România, chiar în Europa (cum a fost Vagif Mustafazadeh din Azerbaidjan), turneele unor jazzmen americani la Bucureşti (receptate cu discernământ şi spirit critic) i-au cristalizat lui Oschanitzky viziuni originale în domeniile jazzului şi muzicii academice. Astfel mă apropii de argumentele titlului seriei de însemnări ajunse acum la a treia parte: un muzician vizionar.

Cultivând încă dinaintea intrării la Conservator genuri academice camerale (liedul, sonatele pentru diverse instrumente, piesele corale), mai târziu vocal-simfonice (cantata), concertante, înţelegând exact libertăţile şi pericolele free jazzului, adept al concepţiei bartók-iene în privinţa respectului total pentru folclorul arhaic, prevalent asupra celui urban, lăutăresc – Richard Oschanitzky a ajuns, înaintea multor muzicieni de peste hotarele României, la conceptul integrator de world music. L-a cultivat atât cât a putut în România comunistă, semnificativ mai liber în Germania (tot comunistă, apoi şi în Berlinul de Vest) din anii 1968-’71. Realizările sale considerate şi astăzi excepţionale în domeniile jazzului simfonic şi ale free jazzului vor constitui subiectele însemnărilor de miercurea viitoare.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor