Scrisoare deschisă către marea divă Angela Gheorghiu

Dragă Angela, trebuie să-ți spun că te admir foarte mult. Eram în anul I de Conservator la Iași când m-a fascinat vocea ta unică și prezența magnetică din extraordinarul debut în La Traviata de la Covent Garden, despre care a vorbit toată planeta. Sau, mă rog, toți iubitorii artei lirice de pe planetă. Nu sunt chiar ceea ce se cheamă un veritabil fan de operă, dar te-am urmărit în carie­ra meteorică ce ți-a așternut lu­mea la picioare.

Ți-am invidiat și steaua norocoa­să: cine a mai avut șansa ca abia ieșit de pe băncile conservatorului, care purta numele bietului Ciprian Porumbescu, să pri­meas­că un contract la un teatru liric celebru după doar o audiție? Cine a mai avut șansa ca o voce atât de frumoasă și recognoscibilă de oricine să funcționeze aproape fără breșă și prea multe gripe și guturaiuri vreme de 30 de ani, într-o meserie în care nici un solist nu e „în voce“ la spectacol?

Am adorat atât de mult vocea clară, cu inflexiuni de mătase și tornadă, încât ți-am cumpărat și CD-urile. Am acasă cam jumătate din discografia ta, recitalurile so­lo, dar și producțiile emoțio­nante filmate pe DVD la Met, Scala, Lyon, Viena sau aiurea. Mi-au plăcut chiar și înregistrările recente, single-ul din primăvară de la Warner cu Ionel, Ionelule și Sanie cu zurgălăi, mai ales pentru orches­trațiile sofisticate făcute de prietenii americani ai lui Damian Drăghici – între noi fie vorba, pe Damian îl cunosc bine, e un super muzician și un lăutar de toată cinstea care a cântat în săli mari în SUA, la Night of the Proms sau în Palace Square, dar nu s-ar rușina să-i spui că a cântat și printre me­se. Și, ultima realizare, mi-au plăcut și cele trei vocals de pe Juno to Jupiter, ultimul album Vangelis apărut în septembrie a.c., cu tot reverbul și supramodularea pe care marele experimentalist al electronicului classic-prog&ambient le bombează peste vocea ta, într-o sinestezie programat stratosferică.

Acum te rog să-mi ierți inde­licatețea de a nu folosi în adresare pronumele de politețe la persoana a II-a plural, chiar dacă nu ne cunoaștem personaliter; statutul de divă și celebritatea interna­țională te transformă într-un soi de bun planetar, chiar dacă stâr­nește și o adulație bolnavă în rândurile celor care te divinizează. Ești obișnuită ca oamenii obișnuiți să te strige pe nume pe stradă, ca fanii să izbucnească în plâns, să leșine sau să-și smulgă părul din cap la auzul vocii tale în Verdi. Ba chiar ca mari vedete de Hollywood să cadă în genunchi când te întâlnesc pentru prima oară.

Am zâmbit de fiecare dată citind despre scandalurile pe care se spune că le provocai în inflamabila lume a marilor scene, cu vanități artistice incomensurabile și culise atât de omenești: e o chestiune de temperament, iar fru­musețea naște multe invidii, bine­înțeles că erai inocentă.

Am râs când te-au poreclit Draculina, în fond veneai din România și e un nickname care ți se potrivea mai bine decât acela din duoul „Bonnie & Clyde“, cum au botezat ziariștii britanici cuplul pe care l-ai format în anii ’90 cu celebrul Roberto Alagna, care nici nu a rezistat foarte mult. Tu ești un star irepetabil!

Și ca divă unică și planetară te-ai obișnuit ca tot ce atingi să se transforme: parteneri de scenă, dirijori netalentați, ba chiar ca teatrele de tradiție să-și schimbe programe, distribuții, regii și dirijori, conform capriciilor tale, ca sub bagheta unei zâne dintr-o lu­me de poveste, cu prințese imaculate, oglinzi și vrăjitoare malefice. La urma urmei, ești o assoluta, e normal să te crezi colega Mariei Callas, atunci când gloata de adulatori își pierde mințile la Oh! Quante volte…

I s-a întâmplat și lui Celibidache, cel de la care ai aflat că istoria culturală este alcătuită din false legende în România: la revenirea în țară după 1989, un grup de intelectuali exaltați i-a propus să candideze la președinția României. Însă bătrânul i-a refuzat zâm­bind amuzat și le-a povestit o parabolă zen despre un râu de munte. Era și el un fel de divă, cu ciudățenii și sensibilități de mimoză, dar el era și un muzician de geniu, și un om înțelept. Fiecare a înțeles de la el cât a putut.

Să știi că mi-am cumpărat și cartea ta de memorii pe care tocmai am început-o, sunt pe prundurile Adjudului acum. N-am pu­­tut veni la lansarea de la Odeon. În seara aceea înregistram la Sala Palatului un interviu cu un mare violonist francez invitat în festival, care mi-a povestit că știe despre George Enescu de la profesoara lui, o americancă care îl admira nespus pe român. O răsfoisem în 2018 în versiunea engleză, costa 35$, cam mult, și am presupus că va fi allegramente tradusă în română. Dar n-a fost să fie. Conaționalii tăi nu știu să aprecieze valoarea, cred că de aceea nici n-ai fost invitată să cânți pe o scenă lirică în țară, nere­cu­noș­tință crasă dublată și de invidia cu onorariul tău, unul, se zice, exorbitant, pe măsura talentului și a cantității de angelism din aură: 150.000 de euro ca să cânți în Festivalul Enescu n-are cum să fie scump la standardele tale. Iar tot țățismul declanșat cu refuzul cheii și titlul de cetățean de onoare al Bucureștiului de la fos­ta primăriță pesedistă nu cred să aibă legătură cu încasarea atunci a 144.906 lei, inclusiv TVA.

În fine, oamenii sunt răi, Angela dragă! Să știi că ultimul tău interviu despre carte a stârnit un mic uragan – nu știu cum ai ghinion numai cu intervievatori analfabeți muzical. Eu nu cred că ce ai spus acolo e o strategie pentru a-ți vinde cartea, cred că mergea bine și fără să arunci cu noroi în Enescu, oamenii te divinizează oricum. Mai degrabă e efectul adulației, ești prima divă din istoria operei care a avut online un milion de vizualizări.

Dar consecința e că uneori efectele deificării scot la iveală grave carențe de caracter, multă incultură și chiar probleme cu gramatica limbii române. Nu degeaba zic învățăturile Bisericii, care n-a vrut să bage o orchestră în biserică nici la insistențele tale de divă, să nu-ți faci chip cioplit, efectele adverse sunt supărătoare.

Nu simt nevoia să-l apăr pe Enescu, chiar n-are nevoie, cu toate enormitățile spuse despre el – chiar zilele astea o prietenă pianistă a găsit o cronică apărută în „New York Times“, în 1938, despre triumful lui de la Carnegie Hall, unde, arhivele te contrazic, a fost invitat.

Să știi că poți găsi multe ches­tii pe Google, doar la un clic dis­tanță, chiar și despre Enescu, un geniu veritabil și un om de o bunătate infinită. El nu a fost divă, nici falsă legendă. A fost compozitor, violonist, pianist și un profesor mult iubit. E mort și nu se mai poate apăra, dar faptele vorbesc pentru el: a înființat orchestre din banii lui, deși nu se prea pricepea la onorarii, a cântat gratis pentru soldații răniți în Primul Război Mondial și a fost printre puținii care l-au înfruntat pe Antonescu atunci când a vrut să-i deporteze pe muzicienii evrei și romi. Și-a slujit țara cu armele lui, cum spunea, dar înainte de toate a fost compozitor, un creator de geniu, unul dincolo de vremea sa. Muzica lui va rămâne pentru totdeauna. Tu îți vei pierde vocea, e posibil să te îngrași și să trăiești din ceea ce spui că detești acum, cursuri de canto. Iar peste 50-100 de ani, atunci când lumea îți va asculta înregistrările, nemai­știind nimic de arta înnoroirii celorlalți practicată de ființa din spatele vocii răpitoare, vei fi doar un nume de soprană în istoria artei vocale, unul mare. Dar Enescu va fi tot Enescu.

Pe post de post-scriptum, îmi amintesc un calambur al lui George Enescu, un om de un spirit extraordinar, povestit de chiar Menuhin la microfonul Radio Europa Liberă unui prieten jurnalist, Victor Eskenasy, care astăzi nu mai e printre noi: „Enescu avea un sens nemaipomenit al umorului. Și atunci când făcea o glumă era puțin – știi, un joc de cuvinte, un calambur, le făcea minunat – și era, spuneam, puțin rușinat, își acoperea fața cu mâna. Îmi amintesc că prima oară după război, când am venit la București, am mers împreună, veneam cu mașina amândoi și mi-a spus apropiindu-ne de oraș: «La-boue-qui-reste» («noroiul-care-rămâne»)“.

Cu admirație, Cătălin Sava (text apărut în Suplimentul de Cultură)