Seimeni (XIII). Ucenicia în meşteşugul pescuitului cu undiţa (6)

În câteva minute am traversat canalul cel mai mare al Dunării la Seimeni, cu mine la opăcini şi cu Minel la cârma bărcii, după cum se şi cuvenea. Retrăiesc din nou fiorii care mă cuprind de câte ori trec prin „drumul vapoarelorˮ, înot, cu barca sau cu şalupa. Acum nu se zăreşte niciun vapor, nici la deal, nici la vale. Barca lipovenească, neagră şi puternică, curbată semeţ la ambele capete, precum arhetipul ei viking, este împinsă cu repeziciune pe deasupra apelelor adânci, dar cârmită cu iscusinţă de Minel. Este o dimineaţă senină, aşa că marele pod de la Cernavodă se vede clar, în lumina zorilor, cu întreaga sa splendidă dantelărie de piatră şi oţel. Acostăm în Latu în partea „spre adâncˮ, imediat după vârful chiciului, unde câteva sălcii prăbuşite în apă construiseră un fel de mic golf cu apă mai liniştită. Fără să vrem, am tulburat liniştea unei familii de raţe sălbatice, care şi‑au luat zgomotos zborul, lăsând în urmă o mamă cu boboci, nişte gâgâlici galbene şi vioaie, care şi‑au căutat scăparea înotând disperat, după mama lor, spre larg. „Aici vin arvăţoii să se hrănească, iar şalăii sunt pe urmele lor!ˮ, mă asigură Minel. Tragem barca puţin mai la vale, pe o limbă de nisip, descărcăm repede puţinele bagaje şi începe… lecţia. Lepădăm mai întâi de pe noi toate hainele şi încălţările, păstrând doar slipul şi câte un maieu. Căldura se face deja simţită, şi, apoi, malul înalt, abrupt şi lunecos, cu o fâşie de doar câteva palme de pus piciorul la firul apei, reclamă toată agerimea şi libertatea de mişcare a pescarului; nemaivorbind de eventualitatea, destul de probabilă, să cazi în apa adâncă şi rapidă!

Cotul Ostrovelului. În zare, malurile stâncoase ale Boaşcicului

Undiţele mele cele mai bune, cu cârlige mai mari, câte două fiecare, şi cu plute zdravene, se dovedesc neadecvate. „Lasă‑le deoparte, pescuim cu ale mele amândoi!ˮ Minel are patru, mult mai simple şi mai zdravene decât ale mele. Prăjinile sunt de lemn, solide, de vreo trei-patru metri fiecare. La capătul firului de nailon gros, de exact aceeaşi lungime precum coderiştea, atârnă un singur cârlig mare, iar pe fir este înfăşurată, la distanţă potrivită, o bucată zdravănă de plumb, bătută cu ciocanul. Este tehnica „la pământˮ; „pluta mai mult te‑ar încurcaˮ, sună remarca magistrului. Din lada bărcii, Minel scosese o căldăruşă cu câţiva obleţi, prinşi de cu seară, dar deja… decedaţi. În fiecare cârlig prinde de spinare un peştişor, aruncă uşor în apă montura, iar coderiştea o înfige zdravăn în lutul malului. Metoda se numeşte „la îmbucăturăˮ. Învăţătorul repetă operaţia de încă trei ori, aranjând cele patru undiţi la distanţă potrivită una de alta, ca să nu se încurce între ele, dar destul de apropiate ca să fii gata să reacţionezi rapid, la o adică. „Acuma tu stai şi le supraveghezi, cât mă duc eu mai la vale, ca să arunc şi o salamá!ˮ Salamaua este un fir lung de aţă pescărească sau de nailon mai gros, de care sunt prinse câteva cârlige şi o bucată zdravănă de plumb, de preferinţă plată, ca să nu fie dusă prea uşor la vale de curentul puternic al apelor Dunării. În cele trei-patru cârlige, Minel a pus tot câte un peştişor, dar dintre cei mai măricei: „Poate cade şi vreun somotei!ˮ A aruncat salamaua în larg, oblic pe firul apei, învârtind montura cu plumb deasupra capului, cam în felul în care biblicul David îşi mânuia praştia. Capătul rămas liber al salamalei îl ancorează zdravăn de o rădăcină, iar firul îl prinde de o nuia înfiptă în pământ deasupra apei, pentru a simţi „trăsăturileˮ peştilor.

Aşteptarea nu a durat mult. Cât Minel încă se îndeletnicea cu montarea salamalei, una din undiţe este lovită violent de apă! „Ia‑l! Al tău e!ˮ, sună îndemnul. Aşa că, fără multe fasoane, fără mincioage şi fără căngi speciale, în câteva secunde, în braţe mi se zbătea cel mai mare şi mai frumos şalău pe care îl văzusem până atunci. Doar umiliţii şi obidiţii membri ai tagmei nostre pot înţelege tipul de fericire şi intensitatea emoţiei care îţi cuprinde inima în asemenea clipe! În câteva ore totul s‑a terminat, spre regretul novicelui. Nimerisem locul care trebuia şi momentul astral al norocului, visat de orice pescar. Aşa că nici nu apucase soarele să se ridice deasupra capetelor noastre, că încăpătorul săcotei al lui Minel era plin de şalăi, printre care mişunau şi câteva moace mai măricele. „Gata, mergem acasă, am prins destul!ˮ, sună porunca. „Şi apoi se face şi prea cald.ˮ Dacă, la venire, drumul fusese scurt şi lesnicios, fiindcă ne lăsasem pe firul apei, vâslitul împotriva curentului era mult mai greu. Cele câteva zeci de metri până în ciupul ostrovului opăcinile au fost preluate de Minel, care mi‑a pus în mână cârma, cu instrucţiunile necesare: „O ţii dreaptă şi neclintită. Restul fac eu!ˮ După ce am trecut de zona rapidă şi primejdioasă, Minel a preluat din nou cârma, lăsând barca să mergă la vale, aşa încât să traversăm oblic canalul între Latu şi Ostrovel. Cei doi‑trei kilometri până în sat, urma să îi facem vâslind „la dealˮ pe canalul dinspre sat al Ostrovelului, cu apele mult mai puţin repezi şi, deci, mai blânde. Dura mai mult, dar cerea mai puţin efort. Era de altfel ştiut, aşa făceau toţi barcagii. Înainte de a ne despărţi, Minel mi‑a transmis datina împărţirii prăzii când pescuieşti în tovărăşie, aşa cum o făcuserăm noi. A răsturnat pe iarbă tot peştele şi m‑a pus să îl împart în două grămezi, cât pot eu mai egale. M‑a întors apoi cu spatele şi, punând mâna pe o grămadă şi m‑a întrebat: „Asta a cui este?ˮ Şi a fost aşa cum au decis sorţii.

Oricât de silit mă văd să pun capăt evocării începuturilor mele în meşteşugul „pescuitului sportivˮ, mai sunt câteva episoade pe care nu le pot trece sub tăcere.

Cotul Ostrovelului este un golf generos pe care îl creează Dunărea în punctul în care îşi îndreaptă apele puţin spre nord, înspre comuna Dunărea, Capidava şi Hârşova. Deşi se afla cam departe de sat, adâncimea ideală a apei, abundenţa hranei, a rusaliilor şi a râmelor pe care le scoteam şi noi, cu uşurinţă, din noroiul de la mal şi, nu în ultimul rând, umbra celor câtorva sălcii bătrâne, au făcut din acest punct locul meu preferat de pescuit. Dintre amintirile fără număr aleg una, pe care nu sunt sigur dacă nu am mai evocat‑o şi cu alt prilej. Întâmplarea are valoare, ca să zic aşa, paradigmatică, întrucât băiatul care nu văzuse până atunci dintre „marileˮ oraşe ale lumii decât Cernavoda, şi‑a văzut atunci alinate toate frustrările de „marginalˮ, aidoma eroului din basmul Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei. În primăvara aceea, în vadul de la Cotul Ostrovelului, năboise puhoi de somotei. Se povestea că norocul ce căzuse pe capul nostru se datora ruperii zăgazurilor de la o crescătorie de somni de la… Viena. Nu puteai prididi decât cu o undiţă scurtă şi cu un singur cârlig, iar momeală erau rusaliile care colcăiau în mâlul fertil de la picioarele noastre. Scoteai somoteii, parcă gemeni, cam de un cot, unul după altul. Într‑o zi, între copiii autohtoni, şi‑au făcut apariţia şi câţiva pescari „de meserieˮ, cu permise de pescuit în regulă, tineri şi ei, de prin Braşov sau Sibiu. Aveau haine adecvate, cizme pescăreşti, lansete adevărate, ce mai, tot calabalâcul cuvenit. Ţanţoşi ca feciorii de boier din poveste şi siguri pe prescripţiile meseriei, s‑au apucat mai întâi să‑şi arunce lansetele hăt‑departe, cât mai spre larg, fără să‑şi dea seama că monturile lor aterizau dincolo de jumătatea canalului, unde apa era până la genunchi şi cu fundul nisipos, tocmai bună de scăldat, dar ocolită de peşti, care se adăposteau chiar sub picioarele noastre, în apa adâncă şi plină de hrană. Umiliţi, dar nu proşti, intruşii au trebuit să ne imite şi să revină şi ei la ritualul eficace al pescarului arhetipal, lăsându‑şi deoparte tehnologia şi întocmindu‑şi la iuţeală sculele adecvate. La plecare, musafirii ne‑au comunicat că aveau, prin statut, şi „drept de control antibraconajˮ, adică, s‑ar spune, dreptul de a ne alunga de pe malul gârlei noastre pe noi, stăpânii de drept ai locului! (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi