Seimeni (XV). Etimologicale pescăreşti (1)

La începutul secolului trecut, lingviştii au dezbătut cu destulă temeinicie metoda de cercetare cunoscută sub numele german de Wörter und Sachen (‘cuvinte şi lucruri’), prin care se propunea o cale de cunoaştere a evoluţiei istorice a unor comunităţi umane, etnii, triburi sau popoare, pornindu‑se de la relaţia între prezenţa sau absenţa unor cuvinte într‑o limbă dată, respectiv semantismul lor diferit de la o limbă la alta, pe de o parte, şi mentalităţile, felul de a fi, cultura materială, obiceiurile şi tradiţiile comunităţilor respective. Se presupunea, de exemplu, că absenţa unui cuvânt care să desemneze marea sau pescuitul în limbile unor popoare migratoare din vechime este un argument de localizare în stepa eurasiatică a „leagănuluiˮ popoarelor respective. Unul dintre promotorii principali ai acestei metode de cercetare a fost învăţatul german Hugo Schuchardt (1842‑1927), magistru şi apoi prieten al filologului ieşean Alexandru Philippide (1859‑1933), socotit de elevii lui direcţi (I. Iordan, G. Ivănescu, Gr. Scorpan) şi de urmaşii acestora (Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Ecaterina Teodorescu, Ştefan Giosu, Carmen Pamfil, Dumitru Irimia ş.a.) drept fondatorul Şcolii de Lingvistică de la Iaşi. Ca orice metodă din ştiinţele culturii sau ale spiritului, această metodă are virtuţile şi limitele ei. Voi încerca să o aplic, mai mult ca amuzament sau ca joc de erudiţie pescărească, fără pretenţia unei rigori absolute, la domeniul terminologiei pescuitului. Exemplele pe care le voi da fac parte exclusiv din sfera experienţei mele directe de pescar vorbitor al limbii române, originar dintr‑un sat dobrogean de la Dunăre. Pe cititorul interesat de mai multă precizie, de detalii şi de nuanţări, îl îndrum spre monografiile mai vechi semnate de Mihai Băcescu şi C. Antonescu sau la tratatele academice de specialitate, mai recente.

Trebuie, apoi, să întăresc intuiţia cititorului că, în domeniul denumirilor pentru vieţuitoarele de tot felul, animale, gângănii, păsări şi păsărele, nesfârşitul număr al pomilor, arborilor, arbuştilor şi ierburilor şi florilor câmpului, nimeni nu se poate lăuda cu o cunoaştere totală, în nicio limbă. Pornind de la această constatare, naturalistul suedez Carl Linné (1707‑1778) a avut ideea genială de a crea un catalog cuprinzător cu numele latinesc al vieţuitoarelor de pe pământ, din ape şi din aer, indicând genul şi specia fiecăreia. Completat în permanenţă, acest tabel este folosit şi astăzi de naturalişti. Lucrurile se complică şi mai mult dacă avem în vedere faptul că de la o regiune la alta repertoriul denumirilor de vieţuitoare prezintă diferenţe mari, la fel ca şi denumirile specifice ocupaţiilor tradiţionale. Pescuitul este una dintre aceste ocupaţii tradiţionale străvechi, dar nu una dintre cele capitale la români, precum păstoritul sau cultivarea pământului. Aşa încât, concluziile la care voi ajunge nu trebuie să mire pe nimeni şi trebuie luate cum grano salis, adică „bob cu bobˮ!

O distincţie elementară pe care o facem atunci când abordăm ştiinţific lexicul unei limbi este aceea dintre cuvintele moştenite din limba‑mamă (în cazul nostru limba latină), cum ar fi cer sau râu din lat. caelum, respectiv rivus, cuvintele create pe teritoriul limbii române de la radicali latineşti (ceresc sau râuleţ) şi cuvintele împrumutate din diferite limbi cu care românii s‑au aflat în contact de‑a lungul secolelor, de exemplu slava veche (a iubi), maghiară (oraş), greacă (condei), turcă (bacşiş), bulgară (grădină), ucraineană (borş), ţigănească (baros), franceză (metresă), germană (halbă), engleză (tenis) etc., etc. Mai distingem o a patra categorie de cuvinte, cea a neologismelor, adică a acelor termeni preluaţi mai recent din latină, greacă sau din unele limbi de cultură moderne, pentru a satisface nevoile de desemnare din sferele superioare ale culturii sau ale vieţii sociale (celest, riveran, dramă, ministru, colocviu etc.).

Acestea fiind zise, să trecem deci la treabă, la tema care ne preocupă, etimologia pescărească, temă frivolă pentru mulţi, dar foarte serioasă pentru iniţiaţi. Prima observaţie care se impune este aceea că direct din limba latină, „limba maternă a Europeiˮ sau „mama tuturor învăţăturilorˮ (cum au zis autori dragi inimii mele!), nu s‑au moştenit direct în română decât două cuvinte, este drept, esenţiale, cunoscute şi folosite de toţi românii: peşte şi, eventual, pescar. Primul derivat românesc de la peşte este, desigur, verbul a pescui. Familia lexicală de la această bază este destul de bogată: peştişor, peşteoaică, pescăriţă, pescărie, pescărel, pescăruş, pescuitor ş.a.m.d. Ca neologisme, înregistrăm piscină, piscicultor, piscicultură şi tot ce se mai poate deriva sau compune de aici. Din greacă vin, ca termeni savanţi, direct sau prin intermediul unor limbi moderne, radicalii neologistici halieutic ‘referitor la pescuit, care ţine de arta pescuitului’ şi ichtys ‘peşte’ (ihtiolog, ihtiologie, ihtiofag, ihtiofob etc.).

Doi pescari mai recenţi

Un prim strat de cuvinte, fluid şi deschis creativităţii oricui, pe care îl menţionăm primul, pentru a‑l lăsa deoparte, este cel al numelor de peşti create prin metaforizare (comparaţie implicită), cum ar fi văduviţă (aprox. ‘peştişor sărman ca o văduvioară umană’), roşioară ‘peştişor cu aripioare roşii’, regină (specie numită şi biban-soare, peştişor cu solzi galben aurii), porcuşor ‘peştişor Dumnezeu ştie de ce asemănat cu un purceluş’, sula mocanului, un peşte serios, cu evidente trăsături analogice direct legate de sugestia din cele două elemente ale compusului, moş ‘un peştişor cu capul mare şi cu ţepi, dar şi cam… bălos şi lunecos’ (honni soit qui mal y pense!). Vin apoi creaţii spontane niţel mai complicate, precum boiştean, cu sufix românesc, dar cu fundament vechi slav sau, poate, bulgar (boişte ‘locul de bătaie al peştilor primăvara, în perioada de rut!) sau moacă, numele nu doar al unui pui de somn, dar şi al puietului altor specii, în infinita lunecare a imagineţiei pescăreşti. Baza derivativă, moacă, nu are etimologie cunoscută, adică poate veni de oriunde, din limba supuşilor lui Zalmoxis, ai lui Gingis‑han sau, pur şi simplu, poate fi o onomatopoemă! Tot aşa este şi cu gingirica, prin care riveranii constănţeni ai Pontului Euxin denumesc un fel de scrumbie mai mică, vocabulă plină de drăgălăşenie, dar pentru care nu găsim un echivalent în nicio limbă de prin preajmă. Ce să mai spui de mârliţă, cuvânt de alint pentru un pui de ştiucă, pentru care, oricât ai scotoci dicţionarele, nu vei găsi decât definiţia doctă a unei oi apte de reproducere, în strânsă relaţie cu verbul a mârli, cu sensul, popular şi destul de vulgar, de ‘a avea relaţii sexuale’ („duci oile la mârlitˮ) sau, încă şi mai vulgar („nu eşti cu gândul decât la mârlealăˮ). Lexicologii au găsit sonorităţi asemănătoare şi în sârbă, slovenă şi bulgară, dar o legătură deloc neglijabilă este cea cu mârlan, cuvânt atât de surprinzător de actual, dar a cărui origine rămâne o taină. Să‑l inventariem şi aici şi pe plevuşcă (sufixul ‑uşcă este desigur, uşor de recunoascut!), care însemnează nişte peştişori la grămadă, de diferite specii, asemenea fragmentelor infinitezimale din paiele luate de vânt la treieriş (pleava, cuvânt vechi slav).

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi